În istoria Transilvaniei, saşii ardeleni au jucat un rol aparte. Sosiţi în secolele XII–XIII pentru am rentiendam coronam, pentru apărarea graniţelor ardelene şi dezvoltarea economică a zonei, au ocupat o întindere de pământ de la Orăştie şi până la Drăuşeni (azi, judeţul Braşov), ceea ce pe parcursul Evului Mediu a purtat numele de Pământul Crăiesc. În cadrul sistemului constituţional al Transilvaniei medievale, ei s‑au bucurat de un statut aparte legiferat prin Diploma Andreanum din anul 1224, care le oferea o largă autonomie. Practic, saşii erau obligaţi să participe la luptele purtate de regele Ungariei, cu un număr clar definit de oşteni şi să‑i plătească acestuia un impozit. Acest lucru a dus la o prosperitate economică. Prin excelenţă meşteşugari şi ţărani, saşii ardeleni nu au cunoscut şerbia, toţi locuitorii fiind oameni liberi, ceea ce îi deosebea fiind doar averea. De aceea, la nivelul conştiinţei colective, ei vor avea o mentalitate aparte, unde elementele moderne, burgheze ale secolului al XIX‑lea erau la ele acasă.

   

-

-

   

         

     

După căderea regimului comunist din România în 1989, fostele închisori politice ce au compus sistemul concentraționar comunist (mai ales cel din anii 1948–1964) au devenit importante „locuri ale memoriei” în cadrul procesului de reevaluare a trecutului recent. Numele acestor închisori au devenit binecunoscute mai ales în urma publicării amintirilor din detenție ale multor deținuți politic, a interviurilor realizate cu supraviețuitorii represiunii politice sau a filmelor documentare și artistice dedicate experiențelor carcerale. De-a lungul timpului, unele dintre închisorile „celebre”, precum cele de la Sighetu Marmației sau Pitești, au fost transformate în muzee memoriale, în timp ce altele au fost luate în considerare pentru a fi convertite în muzee, cum este cazul închisorilor de la Jilava și Râmnicu Sărat. Chiar și în cazul acelor închisori ce au continuat și după 1989 să funcționeze ca atare (e.g., Aiud și Gherla), trecutul recent al acestora a fost semnalat prin construcția în apropiere a unor monumente memoriale, ridicate de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România. Nu în ultimul rând, fostele închisori politice au devenit subiect de interes pentru istorici: spre exemplu, în 2008, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (înființat în 2005) a publicat un Dicționar al penitenciarelor din România comunistă; un alt volum a fost dedicat fostei închisori politice din Pitești; recent, a fost publicată o carte despre istoria închisorii din Râmnicu Sărat de la înființarea sa în 1862 și până la instalarea regimului comunist în România în 1947, în timp ce alte două cărți despre istoria aceleiași închisori în perioada comunistă sunt în curs de finalizare. În ciuda acestui interes pentru fostele centre de detenție politică comuniste, cunoașterea lor a rămas una abstractă, realizată pe baza descrierilor foștilor deținuți politic și, eventual, a planurilor de arhivă. Fostele închisori politice comuniste au fost reduse la un simplu decor al evenimentelor petrecute între zidurile lor, singurele considerate a fi relevante, materialitatea fiind cu totul ignorată. (din „Introducere”)

Bărbat (1925–1963) a părăsit România în martie 1947, aparţinând ultimei generaţii de studenţi greco‑catolici care au avut parte de o pregătire intelectuală la Roma, într‑o perioadă în care regimul comunist din România pregătea suprimarea Bisericii Greco‑Catolice. Preluarea controlului asupra Bisericilor Romano‑Catolică şi Greco‑Catolică de către guvernul comunist a întâmpinat o mare rezistenţă. Acest lucru s‑a datorat, parţial, legăturilor strânse pe care acestea le‑au avut cu Occidentul – care le‑au făcut mai rezistente –, dar şi episcopilor acestora, care au dat dovadă de un curaj, de o demnitate şi de o fidelitate remarcabile faţă de crezul lor. A existat totuşi o diferenţă majoră în tratamentul aplicat de regim celor două Biserici: Biserica Greco‑Catolică a fost suprimată; deşi nu a scăpat de persecuţie, Biserica Romano‑Catolică nu a fost suprimată. Explicaţia constă în faptul că majoritatea credincioşilor romano‑catolici erau maghiari, iar regimul românesc se ghida, în politica sa privind Biserica, după necesitatea de a evita acţiunile care ar fi putut fi interpretate de vecinul său fratern ca fiind îndreptate, în mod specific, împotriva minorităţii maghiare. În consecinţă, politica Partidului Comunist faţă de Biserica Romano‑Catolică nu viza desfiinţarea acesteia, ci doar manipularea ei, prin înlocuirea controlului de la Vatican cu cel de la Bucureşti. A fost însă doar un succes parţial. Deşi regimul a înrăutăţit legăturile Bisericii cu Roma, nu a putut niciodată să îşi impună propria autoritate asupra acesteia. De‑a lungul epocii comuniste, Biserica Romano‑Catolică a fost ţinută în poziţia ambiguă de tolerată, dar nerecunoscută. Nu s‑a ajuns niciodată la un acord cu Ministerul Cultelor privind statutul juridic al acestei Biserici în cadrul Legii cultelor din 1948 şi astfel a doua biserică majoritară din România rămânea, efectiv, în ilegalitate. (Dennis Deletant)