După fuga politică antiantonesciană, plecările din perioada regimului comunist au relevat diferite nuanţe ale exilului românesc prefigurat în spaţiul italian şi transpus în tot atâtea stări, trăiri, intensităţi, durate, convingeri, atitudini, geografii, prietenii, profesii, sentimente, identităţi. Tocmai de aceea, realităţile politice, circumstanţele, motivaţiile sau experienţele sunt cele care au conturat imaginea feluritelor feţe ale exilului postbelic.
Privit din perspectiva cronologiei esenţei sale, trebuie spus că exilul de după 1945 s‑a raportat, fără echivoc, la argumentul politic, spiritul anticomunist şi refuzul compromisului ideologic. Plecarea spre libertate, percepută de cele mai multe ori ca fugă sau ca părăsire salvatoare a „spaţiului roşu”, s‑a transformat astfel în dor, suferinţă, neputinţa întoarcerii, căutarea unei noi identităţi. Drama depărtării au trăit‑o românii cu convingeri politice liberale, ţărăniste, monarhiste, tradiţionaliste, de dreapta, precum şi apoliticii, diplomaţii, scriitorii, artiştii plastici sau lirici şi atâţia alţii; „ţara de departe” rămânând, pentru o parte dintre exilaţi, tărâmul intangibil care nu i‑a împiedicat totuşi să „atingă bolta universalităţii”. A fost vorba despre curajul de a asuma exilul politic, îndeosebi în contextul valului anilor ’40–’50, când a fost cel mai numeros şi mai reprezentativ din punct de vedere al rezistenţei politice a intelectualilor cu vizibilitate (memorii, structuri politice etc). (din „Introducere”)

9 în stoc