„Propaganda comunistă din România a cunoscut, pe lângă forma narativă, și o formă vizuală la fel de importantă. Cele două imagini, cea „iconografică” și cea „scrisă”, se completează pe o lungă perioadă de timp care s-a încheiat în momentul prăbușirii comunismului ca urmare a Revoluției din decembrie 1989. Din punct de vedere metodologic, între cele două categorii de surse nu există deosebiri fundamentale. Ambele pot oferi răspunsuri, în măsura în care specialistul este capabil să le interogheze, construite în funcție de un set identic de întrebări: cine a scris sau a ilustrat, de ce a făcut-o, ce a urmărit, cum și în ce fel a pus pe hârtie/pânză/carton/celuloid/metal/plastic/lemn un text/o imagine utilizate ca mijloc de propagandă. Contextualizarea surselor, indiferent de natura lor, reprezintă obligația metodologică pe care un specialist este învățat să o pună în practică din primele momente ale formării sale. Drept urmare, toate categoriile de surse sunt la fel de relevante și chiar dacă ele sunt fixe, nu imobile, în materialitatea lor, interesele științifice ale cercetătorilor se pot deplasa într-un cerc în jurul surselor, pe o rază mai mare sau mai mică în funcție de fiecare curiozitate în parte.” (din „INTRODUCERE”)