EROISM CLASIC. EROISM GRAFIC
75,00 lei
FOSTA ÎNCHISOARE POLITICĂ DE LA RÂMNICU SĂRAT, ROMÂNIA
60,00 lei
După căderea regimului comunist din România în 1989, fostele închisori politice ce au compus sistemul concentraționar comunist (mai ales cel din anii 1948–1964) au devenit importante „locuri ale memoriei” în cadrul procesului de reevaluare a trecutului recent. Numele acestor închisori au devenit binecunoscute mai ales în urma publicării amintirilor din detenție ale multor deținuți politic, a interviurilor realizate cu supraviețuitorii represiunii politice sau a filmelor documentare și artistice dedicate experiențelor carcerale. De-a lungul timpului, unele dintre închisorile „celebre”, precum cele de la Sighetu Marmației sau Pitești, au fost transformate în muzee memoriale, în timp ce altele au fost luate în considerare pentru a fi convertite în muzee, cum este cazul închisorilor de la Jilava și Râmnicu Sărat. Chiar și în cazul acelor închisori ce au continuat și după 1989 să funcționeze ca atare (e.g., Aiud și Gherla), trecutul recent al acestora a fost semnalat prin construcția în apropiere a unor monumente memoriale, ridicate de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România. Nu în ultimul rând, fostele închisori politice au devenit subiect de interes pentru istorici: spre exemplu, în 2008, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (înființat în 2005) a publicat un Dicționar al penitenciarelor din România comunistă; un alt volum a fost dedicat fostei închisori politice din Pitești; recent, a fost publicată o carte despre istoria închisorii din Râmnicu Sărat de la înființarea sa în 1862 și până la instalarea regimului comunist în România în 1947, în timp ce alte două cărți despre istoria aceleiași închisori în perioada comunistă sunt în curs de finalizare. În ciuda acestui interes pentru fostele centre de detenție politică comuniste, cunoașterea lor a rămas una abstractă, realizată pe baza descrierilor foștilor deținuți politic și, eventual, a planurilor de arhivă. Fostele închisori politice comuniste au fost reduse la un simplu decor al evenimentelor petrecute între zidurile lor, singurele considerate a fi relevante, materialitatea fiind cu totul ignorată. (din „Introducere”)
FOSTA ÎNCHISOARE POLITICĂ DE LA RÂMNICU SĂRAT, ROMÂNIA
60,00 lei
După căderea regimului comunist din România în 1989, fostele închisori politice ce au compus sistemul concentraționar comunist (mai ales cel din anii 1948–1964) au devenit importante „locuri ale memoriei” în cadrul procesului de reevaluare a trecutului recent. Numele acestor închisori au devenit binecunoscute mai ales în urma publicării amintirilor din detenție ale multor deținuți politic, a interviurilor realizate cu supraviețuitorii represiunii politice sau a filmelor documentare și artistice dedicate experiențelor carcerale. De-a lungul timpului, unele dintre închisorile „celebre”, precum cele de la Sighetu Marmației sau Pitești, au fost transformate în muzee memoriale, în timp ce altele au fost luate în considerare pentru a fi convertite în muzee, cum este cazul închisorilor de la Jilava și Râmnicu Sărat. Chiar și în cazul acelor închisori ce au continuat și după 1989 să funcționeze ca atare (e.g., Aiud și Gherla), trecutul recent al acestora a fost semnalat prin construcția în apropiere a unor monumente memoriale, ridicate de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România. Nu în ultimul rând, fostele închisori politice au devenit subiect de interes pentru istorici: spre exemplu, în 2008, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (înființat în 2005) a publicat un Dicționar al penitenciarelor din România comunistă; un alt volum a fost dedicat fostei închisori politice din Pitești; recent, a fost publicată o carte despre istoria închisorii din Râmnicu Sărat de la înființarea sa în 1862 și până la instalarea regimului comunist în România în 1947, în timp ce alte două cărți despre istoria aceleiași închisori în perioada comunistă sunt în curs de finalizare. În ciuda acestui interes pentru fostele centre de detenție politică comuniste, cunoașterea lor a rămas una abstractă, realizată pe baza descrierilor foștilor deținuți politic și, eventual, a planurilor de arhivă. Fostele închisori politice comuniste au fost reduse la un simplu decor al evenimentelor petrecute între zidurile lor, singurele considerate a fi relevante, materialitatea fiind cu totul ignorată. (din „Introducere”)
GLOBALIZAREA ŞI POLITICILE PUBLICE
70,00 lei
GRECO‑CATOLICI DINCOLO DE CORTINA DE FIER
50,00 lei
Bărbat (1925–1963) a părăsit România în martie 1947, aparţinând ultimei generaţii de studenţi greco‑catolici care au avut parte de o pregătire intelectuală la Roma, într‑o perioadă în care regimul comunist din România pregătea suprimarea Bisericii Greco‑Catolice. Preluarea controlului asupra Bisericilor Romano‑Catolică şi Greco‑Catolică de către guvernul comunist a întâmpinat o mare rezistenţă. Acest lucru s‑a datorat, parţial, legăturilor strânse pe care acestea le‑au avut cu Occidentul – care le‑au făcut mai rezistente –, dar şi episcopilor acestora, care au dat dovadă de un curaj, de o demnitate şi de o fidelitate remarcabile faţă de crezul lor. A existat totuşi o diferenţă majoră în tratamentul aplicat de regim celor două Biserici: Biserica Greco‑Catolică a fost suprimată; deşi nu a scăpat de persecuţie, Biserica Romano‑Catolică nu a fost suprimată. Explicaţia constă în faptul că majoritatea credincioşilor romano‑catolici erau maghiari, iar regimul românesc se ghida, în politica sa privind Biserica, după necesitatea de a evita acţiunile care ar fi putut fi interpretate de vecinul său fratern ca fiind îndreptate, în mod specific, împotriva minorităţii maghiare. În consecinţă, politica Partidului Comunist faţă de Biserica Romano‑Catolică nu viza desfiinţarea acesteia, ci doar manipularea ei, prin înlocuirea controlului de la Vatican cu cel de la Bucureşti. A fost însă doar un succes parţial. Deşi regimul a înrăutăţit legăturile Bisericii cu Roma, nu a putut niciodată să îşi impună propria autoritate asupra acesteia. De‑a lungul epocii comuniste, Biserica Romano‑Catolică a fost ţinută în poziţia ambiguă de tolerată, dar nerecunoscută. Nu s‑a ajuns niciodată la un acord cu Ministerul Cultelor privind statutul juridic al acestei Biserici în cadrul Legii cultelor din 1948 şi astfel a doua biserică majoritară din România rămânea, efectiv, în ilegalitate. (Dennis Deletant)
GRECO‑CATOLICI DINCOLO DE CORTINA DE FIER
50,00 lei
Bărbat (1925–1963) a părăsit România în martie 1947, aparţinând ultimei generaţii de studenţi greco‑catolici care au avut parte de o pregătire intelectuală la Roma, într‑o perioadă în care regimul comunist din România pregătea suprimarea Bisericii Greco‑Catolice. Preluarea controlului asupra Bisericilor Romano‑Catolică şi Greco‑Catolică de către guvernul comunist a întâmpinat o mare rezistenţă. Acest lucru s‑a datorat, parţial, legăturilor strânse pe care acestea le‑au avut cu Occidentul – care le‑au făcut mai rezistente –, dar şi episcopilor acestora, care au dat dovadă de un curaj, de o demnitate şi de o fidelitate remarcabile faţă de crezul lor. A existat totuşi o diferenţă majoră în tratamentul aplicat de regim celor două Biserici: Biserica Greco‑Catolică a fost suprimată; deşi nu a scăpat de persecuţie, Biserica Romano‑Catolică nu a fost suprimată. Explicaţia constă în faptul că majoritatea credincioşilor romano‑catolici erau maghiari, iar regimul românesc se ghida, în politica sa privind Biserica, după necesitatea de a evita acţiunile care ar fi putut fi interpretate de vecinul său fratern ca fiind îndreptate, în mod specific, împotriva minorităţii maghiare. În consecinţă, politica Partidului Comunist faţă de Biserica Romano‑Catolică nu viza desfiinţarea acesteia, ci doar manipularea ei, prin înlocuirea controlului de la Vatican cu cel de la Bucureşti. A fost însă doar un succes parţial. Deşi regimul a înrăutăţit legăturile Bisericii cu Roma, nu a putut niciodată să îşi impună propria autoritate asupra acesteia. De‑a lungul epocii comuniste, Biserica Romano‑Catolică a fost ţinută în poziţia ambiguă de tolerată, dar nerecunoscută. Nu s‑a ajuns niciodată la un acord cu Ministerul Cultelor privind statutul juridic al acestei Biserici în cadrul Legii cultelor din 1948 şi astfel a doua biserică majoritară din România rămânea, efectiv, în ilegalitate. (Dennis Deletant)
HOLOCAUSTUL. DEPORTAREA EVREILOR DIN SUDUL BUCOVINEI ÎN TRANSNISTRIA
70,00 lei
Comunitățile mozaice din Bucovina istorică s-au constituit în mod distinct în cursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea în cadrul unei proces complex, strâns legat de evoluția acestei provincii habsburgice și de particularităților iudaismului bucovinean, în ansamblul său. Primele comunități mozaice urbane au apărut în Cernăuți, Suceava, Siret, Rădăuți, Gura Humorului, Câmpulung-Moldovenesc și Gura Humorului în contextul unei emigrări masive a evreilor din Galiția spre Bucovina. Unele dintre comunitățile mozaice s-au dezvoltat într-un mod cu totul aparte, precum cele rurale de la Sadagura și Vijnița, unde au înflorit și s-au dezvoltat puternic dinastiile rabinice a căror faimă a depășit rapid granițele Bucovinei și ale Imperiului Habsburgic (Austro-Ungar din 1867). Evreii s-au confruntat în timpul administrației militare a Bucovinei cu multiple dificultăți generate de o serie întreagă de interdicții, pe care însă le-au depășit, obținând treptat o serie de drepturi și libertăți civile și religioase, devenind comunități puternice și respectate în întreaga monarhie danubiană. Practic, în istoria evreilor din Bucovina, perioada dintre 1867 și 1914 este cunoscută, pe drept cuvânt, drept o epocă de aur. Anul 1918 a cunoscut schimbări profunde care au plasat comunitățile mozaice pe teritoriile unor state naționale noi, precum Cehoslovacia, Ucraina (împărțită între Polonia, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică), situație care a generat multă neliniște și îngrijorare în rândurile evreilor. La inițiativa unor organizații internaționale evreiești, Conferința de Pace de la Paris (1919–1920) a luat în calcul și a introdus în mod efectiv, în textele tratatelor de pace, prevederi care stabileau garantarea drepturilor a ceea ce s-au numit, de atunci încoace, minoritățile naționale. (din „Introducere”)
HOLOCAUSTUL. DEPORTAREA EVREILOR DIN SUDUL BUCOVINEI ÎN TRANSNISTRIA
70,00 lei
Comunitățile mozaice din Bucovina istorică s-au constituit în mod distinct în cursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea în cadrul unei proces complex, strâns legat de evoluția acestei provincii habsburgice și de particularităților iudaismului bucovinean, în ansamblul său. Primele comunități mozaice urbane au apărut în Cernăuți, Suceava, Siret, Rădăuți, Gura Humorului, Câmpulung-Moldovenesc și Gura Humorului în contextul unei emigrări masive a evreilor din Galiția spre Bucovina. Unele dintre comunitățile mozaice s-au dezvoltat într-un mod cu totul aparte, precum cele rurale de la Sadagura și Vijnița, unde au înflorit și s-au dezvoltat puternic dinastiile rabinice a căror faimă a depășit rapid granițele Bucovinei și ale Imperiului Habsburgic (Austro-Ungar din 1867). Evreii s-au confruntat în timpul administrației militare a Bucovinei cu multiple dificultăți generate de o serie întreagă de interdicții, pe care însă le-au depășit, obținând treptat o serie de drepturi și libertăți civile și religioase, devenind comunități puternice și respectate în întreaga monarhie danubiană. Practic, în istoria evreilor din Bucovina, perioada dintre 1867 și 1914 este cunoscută, pe drept cuvânt, drept o epocă de aur. Anul 1918 a cunoscut schimbări profunde care au plasat comunitățile mozaice pe teritoriile unor state naționale noi, precum Cehoslovacia, Ucraina (împărțită între Polonia, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică), situație care a generat multă neliniște și îngrijorare în rândurile evreilor. La inițiativa unor organizații internaționale evreiești, Conferința de Pace de la Paris (1919–1920) a luat în calcul și a introdus în mod efectiv, în textele tratatelor de pace, prevederi care stabileau garantarea drepturilor a ceea ce s-au numit, de atunci încoace, minoritățile naționale. (din „Introducere”)
