Comunitățile mozaice din Bucovina istorică s-au constituit în mod distinct în cursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea în cadrul unei proces complex, strâns legat de evoluția acestei provincii habsburgice și de particularităților iudaismului bucovinean, în ansamblul său. Primele comunități mozaice urbane au apărut în Cernăuți, Suceava, Siret, Rădăuți, Gura Humorului, Câmpulung-Moldovenesc și Gura Humorului în contextul unei emigrări masive a evreilor din Galiția spre Bucovina. Unele dintre comunitățile mozaice s-au dezvoltat într-un mod cu totul aparte, precum cele rurale de la Sadagura și Vijnița, unde au înflorit și s-au dezvoltat puternic dinastiile rabinice a căror faimă a depășit rapid granițele Bucovinei și ale Imperiului Habsburgic (Austro-Ungar din 1867). Evreii s-au confruntat în timpul administrației militare a Bucovinei cu multiple dificultăți generate de o serie întreagă de interdicții, pe care însă le-au depășit, obținând treptat o serie de drepturi și libertăți civile și religioase, devenind comunități puternice și respectate în întreaga monarhie danubiană. Practic, în istoria evreilor din Bucovina, perioada dintre 1867 și 1914 este cunoscută, pe drept cuvânt, drept o epocă de aur. Anul 1918 a cunoscut schimbări profunde care au plasat comunitățile mozaice pe teritoriile unor state naționale noi, precum Cehoslovacia, Ucraina (împărțită între Polonia, Cehoslovacia și Uniunea Sovietică), situație care a generat multă neliniște și îngrijorare în rândurile evreilor. La inițiativa unor organizații internaționale evreiești, Conferința de Pace de la Paris (1919–1920) a luat în calcul și a introdus în mod efectiv, în textele tratatelor de pace, prevederi care stabileau garantarea drepturilor a ceea ce s-au numit, de atunci încoace, minoritățile naționale. (din „Introducere”)

„Propaganda comunistă din România a cunoscut, pe lângă forma narativă, și o formă vizuală la fel de importantă. Cele două imagini, cea „iconografică” și cea „scrisă”, se completează pe o lungă perioadă de timp care s-a încheiat în momentul prăbușirii comunismului ca urmare a Revoluției din decembrie 1989. Din punct de vedere metodologic, între cele două categorii de surse nu există deosebiri fundamentale. Ambele pot oferi răspunsuri, în măsura în care specialistul este capabil să le interogheze, construite în funcție de un set identic de întrebări: cine a scris sau a ilustrat, de ce a făcut-o, ce a urmărit, cum și în ce fel a pus pe hârtie/pânză/carton/celuloid/metal/plastic/lemn un text/o imagine utilizate ca mijloc de propagandă. Contextualizarea surselor, indiferent de natura lor, reprezintă obligația metodologică pe care un specialist este învățat să o pună în practică din primele momente ale formării sale. Drept urmare, toate categoriile de surse sunt la fel de relevante și chiar dacă ele sunt fixe, nu imobile, în materialitatea lor, interesele științifice ale cercetătorilor se pot deplasa într-un cerc în jurul surselor, pe o rază mai mare sau mai mică în funcție de fiecare curiozitate în parte.” (din „INTRODUCERE”)