ICONOSTASUL ÎN TRANSILVANIA

Istorie, artă şi teologie (cca 1400–1650)

Perceput adesea ca element „pur bizantin”, iconostasul, în formele cu care astăzi suntem obişnuiţi, constituie, în fapt, o tradiţie postbizantină ce înglobează un amalgam de elemente bizantine, postbizantine şi chiar apusene. Icoane de secol XVI, fragmente de iconostas şi iconostase din secolele XVII, XVIII, XIX şi chiar mai recente, împreună cu câteva iconostase de zid mai vechi, mărturisesc aceste tradiţii devenite istorii despre oameni, despre vremuri apuse, despre concepţii, practici şi orientări religioase. Poate ar fi prea temerar să vorbim despre o „criză” a programului iconografic din bisericile ortodoxe, însă o mai bună înţelegere a evoluţiei conceptului de iconostas ar putea reda lăcaşurilor sfinte un plus de frumuseţe, unitate şi armonie. Un asemenea demers depăşeşte sensibil teritoriul ţării noastre, precum şi hotarele unei singure discipline.
Raliat la preocupările cercetătorilor ruşi, greci, ucraineni, bulgari, macedoneni, sârbi ş.a.m.d., precum şi la cele ale bizantiniştilor din Anglia sau America de a reconstitui şi de a face cunoscută bogăţia moştenirii culturale bizantine în Balcani şi pretutindeni, de a sublinia evoluţiile particulare şi specificul naţional pe care acestea îl imprimă, proiectul de faţă îşi propune să contribuie la cunoaşterea artei religioase din Transilvania, în general, şi în special la cunoaşterea şi recuperarea unei tradiţii astăzi parcă nemaiînţelese. (din „Introducere”)

10 în stoc