-

„The frontiers of the Roman Empire, over 5000 km long, stretch from the Atlantic coast of Scotland, along the Rhine and the Danube, also enclose the Banat region and Transylvania, then going down along the Oriental Carpathians to the Black Sea; from the southern coast of the Black Sea they continue towards the Near East until the Red Sea; then, in North Africa, they line the edge of the Sahara desert until the Atlantic coast of Morocco. Over this entire area, visible traces of fortifications, roads and settlements are still preserved, but numerous monuments still lay hidden underneath the earth. Despite the fact that the Roman frontiers crossed regions with different relief and climate, they constitute a whole in that they were designed to protect Roman territories. The research of these monuments and the preservation policy regarding them was and is unequal in the various presentday states on whose territory traces of the Roman frontier are to be found. Consequently, in the ‘80s of the 20th century, the idea of globally protecting the Roman frontiers, viewed as a unitary monument, was met. In 1987, Hadrian’s Wall in United Kingdom was declared a UNESCO monument. It was followed in 2005 by the German-Raetian sector, on which occasion the UNESCO committee decided to set up the ‘Frontiers of the Roman Empire’ site. (...)

This project through its complexity generated an interdisciplinary approach of the proposed subject stimulating such future attempts in the archaeological research field. By using the latest technical methods of non-destructive investigation the project did not damage the stratigraphy of the archaeological site obtaining instead a high amount of data otherwise time consuming judging from the archaeological excavations perspective contributing also to the preservation of the cultural heritage.” - Introduction

„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)

Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci fina­litatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)

„Acest album este, de fapt, un volum de istorie a propagandei comuniste româneşti începând din 1948 până în 1989. Este expunerea unei colecţii personale de mărturii iconografice, îndeobşte cărţi poştale, asupra modului în care comuniştii dejişti şi mai apoi cei ceauşişti s-au privit pe ei înşişi şi lumea din jurul lor. Totul se bazează pe imagini provenind chiar din epoca respectivă, în faţa cărora cuvintele sunt adesea insuficiente, pentru că – nu‑i aşa? – o imagine poate spune mai mult decât o mie de cuvinte. Mai ales în vremurile actuale, când oamenilor abia dacă le mai rămâne o clipă liberă să parcurgă âteva headline-uri explozive sau să zapeze după nişte secvenţe video, pentru a-şi face o idee despre un subiect anume. Chiar şi un trailer sau şapoul unui articol de revistă li se pare unora prea lung, darămite să parcurgă o carte stufoasă şi doctă de istorie. Totuşi, adăugarea unor repere cronologice relevante ni s-a părut necesară pentru descrierea decorului intern şi international al acelor ani.” (din „Argument”)

Cine își mai amintește astăzi de cărțile poștale cu figurile personajelor politice de la începuturile anilor ’90? De pliantele electorale, de fluturașii, de afișele lipite pe toate gardurile și de bannerele atârnate de toți stâlpii, cu prilejul alegerilor care au urmat? O istorie de 30 de ani, pierdută în straturile memoriei, pe care am uitat‑o cu o viteză incredibilă. Pentru că au venit mereu alte preocupări, alte îngrijorări, o pandemie și un război. Era nevoie de un act de arheologie în imagistica ultimelor trei decenii pentru a înțelege mai bine ceea ce s‑a întâmplat și, mai ales, cât de irelevante sunt aceste personaje politice în favoarea sau în defavoarea cărora s‑a bătut apa în piuă și s‑au cheltuit zeci de mii de ore în dezbaterile din studiourile de știri.

În volumul de față, România. Album de istorie postdecembristă, 1990–2020, Călin Hentea face acest gen de arheologie și sapă în straturile de memorie vizuală ale societății românești. Ceea ce scoate la iveală este surprinzător, uneori trist, alteori amuzant. Călin Hentea nu este la prima ispravă. A făcut anatomia propagandei comuniste în lucrări de referință dedicate genului. Ca „doctor” în propagandă ce se află, a dezvăluit patologia congenitală a manipulării născute de comunism. E adevărat, unele patologii s‑au prelungit și în postcomunism, până în ziua de azi, iar tabloul este unul ilar, jenant‑autoironic la nivelul societății de atunci sau de astăzi. Oare, chiar așa am fost, stai să te întrebi. Răspunsul vine imediat: da, ba chiar mai mult decât atât! (Ion M. Ioniță, Redactor‑șef „Historia”)

„Crearea unei Românii Mari în 1918 a declanșat o ferventă dezbatere intelectuală privind definirea caracterului național și a direcției în care tânăra națiune‑stat trebuie să pornească. Tradiția și modernitatea au constituit cei doi poli ai dezbaterii. O simplă parcurgere a portretelor personalităților politice și culturale cuprinse în acest Album evidențiază diversitatea curentelor și atitudinilor din societatea românească interbelică. Este suficient a citi Memoriile lui Mircea Eliade pentru a te convinge de vitalitatea, diversitatea și sofisticarea vieții intelectuale, care l‑a făcut pe graficianul revistei „The New Yorker”, Saul Steinberg, născut în 1914 în România, să descrie Bucureștiul drept „o lume Art Deco, populată de bizantini”. Numeroasele cărți poștale de epocă cuprinse în Album ce înfățișează chipurile pitorești ale românilor de la orașe sau sate întăresc această contrastantă etichetă.

Apatia și resemnarea sunt trăsături remarcate la începutul secolului al XIX‑lea de călătorii străini în urma contactelor acestora cu românii, în timp ce câțiva filozofi români din secolul XX identificau fatalismul drept o altă caracteristică. În acest sens, sunt elocvente cărțile poștale editate în primele două decenii ale secolului XX cu ciobani doinind din fluier sau idilice imagini cu țărani realizate de A. Bellu. Pe de altă parte, puteam vedea în Album freamătul și dinamica orașelor în căutarea modernității.” (Dennis Deletant)