„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)
Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci finalitatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)
„Anonim transilvănean”: aceasta era, și încă este, eticheta cea mai frecvent întâlnită în legătură cu picturile vechi transilvănene expuse sau păstrate în muzee și colecții din România și din străinătate. Artiștii locului de dinaintea anului 1600, doar arareori au o identitate proprie alta decât cea artistică revelată de opere. Cele câteva nume menționate recurent în literatura de specialitate sunt clar dominate de numărul „meșterilor” anonimi. Începută cu ani în urmă, pe vremea când mă documentam pentru cercetarea doctorală dedicate polipticelor medievale transilvănene (2003–2010), ancheta privitoare la artiștii transilvăneni s-a dovedit mai fructuoasă decât mă așteptam. Accesul la izvoarele documentare medievale, facilitat de editarea clasică, tipărită și mai ales de digitizarea surselor și publicarea lor online a contribuit la descoperirea a numeroase date inedite. Colegii istorici și paleografi din țară sau din străinătate mi‑au pus la dispoziție și alte surse necunoscute. Rezultatul acestor cercetări, care depășește substanțial stadiul cunoștințelor noastre anterioare, este valorificat în Dicționarul de față, finalizat și tipărit cu sprijinul unui grant al Academiei Române. (Din „Introducere”)
Profesorul Liviu Franga este demult o prezenţă remarcabilă în cultura românească, deşi scrie mereu cu discreţie, cu reţinere, spre a nu tulbura parcă un anumit echilibru cosmic, în care crede precum credeau marii săi cărturari antici, ilustratori ai clasicismului greco‑latin.
De această dată, distinsul intelectual vine în faţa cititorilor cu o lucrare care este deopotrivă o carte‑manifest şi o carte‑document.
Cartea este în întregimea sa un elogiu adus limbii latine, limbii române, culturii moderne privite ca dezvoltare a acelei antice greco‑romane şi mai ales romane. Liviu Franga scrie aici mai multe fraze memorabile, cu putere de maximă, dar una este antologică: „Romanitatea dispărând, generează umanitatea şi asigură dăinuirea, adică viitorul Istoriei”. Această zicere devine un adevărat imn care s-ar cuveni cântat mereu latinităţii. Dacă decidenţii din domeniul educaţiei ar avea curiozitatea, răbdarea şi inspiraţia să citească această confesiune a profesorului Liviu Franga, ar înţelege ce rost are cunoaşterea limbii latine şi a civilizaţiei romane, precum şi predarea acesteia în şcoală. Autorul ne aminteşte mereu printre rânduri că datorăm latinităţii originea noastră, limba, numele etnic (acela de român), ca şi o anumită forma mentis. Fie şi numai pentru aceasta, lucrarea rămâne antologică, iar autorul merită preţuirea şi lauda tuturor intelectualilor autentici, a iubitorilor de cultură şi a celor care pregătesc viitorul noilor generaţii. (Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române)