„Conceput ca un așezământ românesc de cultură în Germania nazistă, el a avut soarta multor alte instituții naționale cu profil educativ sau de propagandă din străinătate. Și-a început activitatea într-o atmosferă de optimism, pentru ca mai apoi să decadă. Cauzele sunt multiple, în aparență remarcându-se îndeosebi animozitățile personale, făcând ca guvernanții de la București să subfinanțeze Institutul. Însă mai totdeauna afirmarea României în străinătate a avut evidente limite, unele ce țin de mentalitățile oamenilor, chiar de „tradiție”, lipsa de pricepere și promovarea amatorismului, altele fiind ridicol concepute în funcție de împrejurări, invocându-se tot felul de motive, resuscitate până și în zilele noastre, când globalizarea a devenit în ochii unora gogorița neputinței noastre de a progresa și a ne afirma în lume...
... În cazul României, măsurile în ce privește propaganda în străinătate, transferul de bunuri culturale și intelectuale, promovarea patrimoniului nostru spiritual au fost parțiale, porneau cu entuziasm ca proiect, sfârșind mai totdeauna într-o lamentabilă degringoladă, uneori la scurtă vreme de la debutul ideii. Mereu și mereu, România și-a făcut cunoscut în afară tezaurul cultural și intelectual mai mult prin oameni (nu prea mulți) care și-au sacrificat entuziasmele, pentru guvernanți ori factori de decizie care n-au înțeles mare lucru din beneficiile „diplomației culturale”. Iar toate aceste aspecte erau bine cunoscute decidenților: arhivele românești mustesc de rapoarte, memorii care analizau diverse aspecte ce țin de propaganda noastră în străinătate, subliniind lipsurile și propunând soluții viabile și moderne – la vremea aceea – fără a le fi luat cineva în seamă (volumul de față cuprinzând câteva mostre de acest gen). ” (din subcapitolul „Doar câteva concluzii sau despre limitele entuziasmului instituțional”)
„Acum aproape o jumătate de veac, Institutul «Dr. Iacov Niemirower» din Ierusalim anunţa în organul său de expresie «Toladot» faptul că nu demult intraseră în colecţia sa două manuscrise ale lui Enric Furtună. Unul cuprindea o serie de «cronici, notaţii și amintiri» privind diverși scri¬itori evrei din România pe care acesta i cunoscuse (A. Steuerman-Rodion, Barbu Nemţeanu, Al. Dominic, Leon Feraru, A. Axelrad, Felix Aderca, Iacob Groper, Eugen Relgis, I. Peltz, Emil Dorian, E. Marghita, Samson Lazăr, Liviu Deleanu, M. Ochin și Jean Pascal), toate aceste texte fiind îngrijit dacti¬lografiate și legate în format de carte, cu intenţia evidentă de a vedea cândva lumina tiparului. Nu erau texte inedite, ci fuseseră publicate de-a lungul vremii în diverse periodice, mai toate sub formă de eseuri, acoperind astfel primele trei decenii de activitate literară a lui Furtună.”(...)
„Și pentru că asupra lui Enric Furtună nu s-a aplecat mai nimeni cât de cât temeinic, fiind un soi de «proscris» al regimului comunist, vom profita de publicarea acestor memorii literare în Partea I pentru a reconstitui și părţi însemnate și sugestive din povestea lui de viaţă, într o manieră cât se poate de canonică.” (din „UN DESTIN LITERAR NEÎMPLINIT: ENRIC FURTUNĂ”)
„The history of the Roman auxilia was for the first time closely examined by C. Cichorius. An early attempt to discuss various topics and aspects related to the place and role of the auxiliary units in the Roman army belongs to G. L. Cheesman. For the study herein, of great significance are the studies of W. Wagner and K. Kraft4, who tackle, others also the units active on the territory of Moesia Superior. J. Beneš approaches the issue of auxiliaries from the two Moesiae and the Dacian provinces, initially in a 1970-study and then in a monograph issued in 1978.
In 1980, P. A. Holder also contributed an article to the basic reference work on the topic of Roman auxilia and their history in the Roman empire during the 1st century AD at a time when the evidence was limited (to some degree represented by military diplomas) and difficult to interpret together with our knowledge on the history auxiliary units known later to be stationed in the mentioned provinces. The special importance of the study consists in the attempt to equate the units recorded in the 1st century with those attested with certainty through 2nd century-military diplomas. The approach has been recently furthered by the publication of two overviews on the displacement of the auxiliaries under Trajan and Hadrian.” Introduction