„Modernizarea societății românești în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea a încurajat apariția unei piețe de artă la gurile Dunării, după un model de tip occidental pe care elita epocii l‑a copiat și l‑a transplantat, cu reușitele, eșecurile, particularitățile inerente. [...]

Lidia Trăușan‑Matu ne propune prin paginile de față o recuperare necesară a cronicii de artă din a doua jumătate a epocii menționate. Rândurile respective, împrăștiate printr‑o presă culturală eterogenă și, uneori, efemeră, reconstituie biografii, trasee și destine profesionale, mecanisme de promovare și excludere profesională, legături din interiorul unei bresle și încă ceva, care apare printre rândurile cronicilor: drumul european al unei societăți care începuse să descopere cu deplină curiozitate Europa și să se integreze în cadrul cosmopolit al acesteia. Ele au fost identificate și alăturate cu acribie, puse în contextul epocii și oferite specialiștilor a căror cercetări vor beneficia de susținerea acestui prețios volum“. (din Prefață, dr. Alin Ciupală)

„Acesta este cel de-al doilea volum care recuperează „cronica de artă” din presa românească a veacului al XIX-lea. Cel dintâi a apărut la Editura Mega, Cluj-Napoca, în 2017, cu titlul Cronica de artă. Despre pictori și tablouri în paginile gazetelor românești din veacul al XIX-lea (1860–1900). Volumul de față cuprinde un număr important de texte despre artiștii și arta plastică din spațiul românesc, apărute între 1860 și 1900, identificate de noi în următoarele reviste și gazete: Revista Carpaților, Trompeta Carpaților, Atheneul român, Pressa, Convorbiri literare, Amicul artelor, Voința națională, Revista orientală, Literatura și arta română, Viața nouă, Revista idealistă, Arta românească, Gazeta artelor, Revista nouă, Revista poporului. Textele au fost semnate de cronicari foarte diferiți ca stil și anvergură profesională (jurnaliști, scriitori și istorici, critici de artă, pictori și arhitecți, medici, economiști și avocați) și par să se fi născut dintr‑o triplă ambiție a autorilor, și anume: (1) să-i aducă pe cititori cât mai aproape de pictori și tablourile lor, (2) să inițieze publicul amator în limbajul artei și (3) să conserve intacte emoția, plăcerea sau neplăcerea încercate de ei la vizitarea unei expoziții temporare sau a unui muzeu. Deși cheia cronicilor trebuie să fi fost punerea în valoare a picturilor și a oamenilor care le-au realizat, ele sunt încărcate cu detalii privitoare la biografiile artiștilor, la poveștile din spatele picturilor, la expozițiile de artă și grupările de artiști, la piața de artă și colecționarii cei mai cunoscuți din epocă.

Legat de formatul editării, la fel ca în primul volum, am inventariat gazetele în ordinea în care au apărut pe piață și le-am urmărit rubricile dedicate picturii până la dispariția sau prima lor suspendare. Acesta este motivul pentru care frontiera 1900 a fost depășită în cazul a două-trei publicații. (...)

Volumul acesta nu ar fi fost posibil, în această formă, fără sprijinul esențial al unor profesioniști de la Biblioteca Academiei Române din București (mai exact, doamna Lenuța Mitrea și domnul Cătălin Mirea) și de la Biblioteca Facultății de Istorie din București (doamnele Mihaela Harnagea și Niculina-Violeta Nicolescu). Exprim aici toată gratitudinea mea. De asemenea, mulțumirile mele se îndreaptă către Editura Mega, domnii Cristian Sincovici și Francisc Baja, pentru apariția volumului. Cu profesorul Alin Ciupală am purtat îndelungi discuții pe seama editării volumului. Îi mulțumesc pentru idei, sfaturi și răbdare.” - Lidia Trăușan-Matu

-

„The frontiers of the Roman Empire, over 5000 km long, stretch from the Atlantic coast of Scotland, along the Rhine and the Danube, also enclose the Banat region and Transylvania, then going down along the Oriental Carpathians to the Black Sea; from the southern coast of the Black Sea they continue towards the Near East until the Red Sea; then, in North Africa, they line the edge of the Sahara desert until the Atlantic coast of Morocco. Over this entire area, visible traces of fortifications, roads and settlements are still preserved, but numerous monuments still lay hidden underneath the earth. Despite the fact that the Roman frontiers crossed regions with different relief and climate, they constitute a whole in that they were designed to protect Roman territories. The research of these monuments and the preservation policy regarding them was and is unequal in the various presentday states on whose territory traces of the Roman frontier are to be found. Consequently, in the ‘80s of the 20th century, the idea of globally protecting the Roman frontiers, viewed as a unitary monument, was met. In 1987, Hadrian’s Wall in United Kingdom was declared a UNESCO monument. It was followed in 2005 by the German-Raetian sector, on which occasion the UNESCO committee decided to set up the ‘Frontiers of the Roman Empire’ site. (...)

This project through its complexity generated an interdisciplinary approach of the proposed subject stimulating such future attempts in the archaeological research field. By using the latest technical methods of non-destructive investigation the project did not damage the stratigraphy of the archaeological site obtaining instead a high amount of data otherwise time consuming judging from the archaeological excavations perspective contributing also to the preservation of the cultural heritage.” - Introduction

„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)

Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci fina­litatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)

L-am întâlnit pe istoricul Gheorghe Anghel, pentru prima dată în carne și oase, în biblioteca Muzeului Unirii, unde venea pentru a-și aprofunda cercetările, dar, mai ales, pentru a depăna amintiri. Până atunci îl știam „din cărți”, din bibliografia despre cetăți medievale și, în special, despre istoria orașului și cetății Alba Iulia. Condiția mea de fiu „adoptiv” al Alba Iuliei, deopotrivă etnografic și intelectual (fiind de obârșie extra-carpatică, iar buchiile istoriei deprinzându-le la Cluj), mi-a sporit apetitul pentru a descoperi istoria muzeului și a orașului. Astfel, întâlnirea cu Gheorghe Anghel a fost providențială. N-aș fi putut găsi un dascăl mai priceput care să mă însoțească în trecutul pe care-l voiam deslușit. Bucuria întâlnirii cu un martor al trecutului, despre care știam că fusese mai bine de două decenii director al muzeului, a fost amplificată de poveștile, evenimentele și personalitățile pe care Gheorghe Anghel le pomenea în dialogurile noastre fortuite. Aveam în față un actor al istoriei orașului și muzeului, care-i cunoscuse pe Ion Berciu, (re)ctitorul muzeului la sfârșitul anilor ’30, veteranii Unirii - în frunte cu Tiron Albani și Eugen Hulea, pe profesorii clujeni Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu sau David Prodan; fusese implicat în organizarea semi-centenarului din 1968, îl ghidase pe Nicolae Ceaușescu, colaborase îndeaproape cu episcopul Emilian Birdaș și condusese muzeul în anii tulburi ai comunismului terminal. Invitația adresată lui Gheorghe Anghel, de a povesti pe îndelete despre propria-i viață și carieră profesională, în contextul mai larg al istoriei muzeului și orașului Alba Iulia, a venit de la sine. Instrumentarul și metodologia istoriei orale erau cele mai potrivite pentru a developa un trecut ce se cerea rostit. Astfel, în lunile august-octombrie 2020, am realizat patru interviuri audio-video, fiecare de aproximativ două ore, cu Gheorghe Anghel, la Sala Unirii (aripa de Nord). (din „Introducere”)