Istoria Regimentului al II-lea român de graniţă, cu statul major la Năsăud (1763–1851), din cadrul structurilor militare imperiale austriece, este cunoscută, atât ca urmare a rolului avut în unele evenimente istorice care i-au definit existenţa, cât şi datorită studiilor şi scrierilor istoriografice, mai vechi sau de dată mai recentă.
Mult mai puţine date au fost publicate despre Batalionul I Grăniceresc de Gardă (1933–1940) – destinat, inițial, pentru a fi cantonat în Năsăud, dar instalat efectiv în garnizoana Bistriţa – înfiinţat de regele Carol al II-lea, menit a fi continuatorul vechiului regiment năsăudean, şi care a avut ca areal geografic de recrutare locuitorii din fostele comune grănicereşti.
Tocmai de aceea, lucrarea de faţă îşi propune să ofere cititorilor un corpus documentar privitor la acest batalion prin publicarea sau reluarea unor materiale scrise, provenite din mai multe surse: Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud al Arhivelor Naţionale, Muzeul Grăniceresc Năsăudean, Arhivele Militare Piteşti, presa vremii, însemnări memorialistice etc. (Editorii)
„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)
Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci finalitatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)
Încă de la începuturile sale, în anul 1956, Televiziunea Română a fost unul dintre instrumentele prin care vocea autorităţilor comuniste s-a făcut auzită – atât la propriu, cât şi la figurat –, având ca rol primordial propagarea ideologiei comuniste. Pentru a‑şi legitima acţiunile şi pentru a controla populaţia, partidul a lucrat permanent pentru impunerea viziunii sale, aparatul de propagandă funcţionând intens atât în perioada în care Gheorghe Gheorghiu‑Dej s-a aflat la conducerea ţării, cât şi în perioada în care puterea a fost preluată de către succesorul său, Nicolae Ceauşescu. Românii au fost expuşi la mesajele propagandistice ale partidului pe tot parcursul perioadei comuniste, iar Televiziunea Română a fost folosită frecvent de regimul comunist ca instrument principal de alterare a percepţiei publice asupra tuturor aspectelor relevante pentru societatea românească. Televiziunea a fost utilizată de Partidul Comunist Român pentru a‑şi conferi legitimitate, pentru a manipula populaţia, pentru a transmite doar acele valori şi atitudini agreate de regim, pentru a promova conducerea partidului şi pe oamenii care au susţinut idealurile comuniste şi, nu în ultimul rând, pentru a modifica semnificaţia unor momente din istoria României, în favoarea istoriei partidului. Programele sale au urmat permanent tendinţele de evoluţie a politicii interne şi externe a statului, reflectând atitudinea partidului faţă de evenimentele prezentate. Lucrarea de faţă propune o analiză a modului în care au evoluat diversele emisiuni ale Televiziunii Române în perioada cuprinsă între anii 1971 şi 1980 şi a tematicii abordate de către realizatorii lor, precum şi a evoluţiei importurilor de programe din străinătate, urmărind tipologia şi sursele acestora. (din „Introducere”)