„Între producțiile de istorie militară veche din ultimii 25 de ani, evoluția globală a politicii și a strategiei în largul și importantul areal de la Dunărea de Jos rămânea până la un moment dat un deziderat destul de îndepărtat. Este exact ceea ce Dr. Valentin Marin, istoric militar bine-cunoscut și de largă apreciere, a împlinit prin lucrarea intitulată «Politică și strategie la Dunărea de Jos în secolele VI a. Chr. – II p. Chr.»
Aceasta reprezintă într-un anume sens o rara avis în peisajul lucrărilor de specialitate de istorie militară veche. De la început trebuie spus că, deși lucrarea se încadrează în categoria a ceea ce este cunoscut în istoriografie sub numele de „istorie militară”, autorul nu își concentrează demersul științific pe analiza și descrierea amănunțită a structurilor acestui domeniu (trupe, personal, armament), așa cum ne-am fi așteptat, ci navighează pe un teren al analizei politicii și strategiei militare în acțiune. Importanța subiectului devine deci și mai evidentă dacă alăturăm cele două noțiuni: politică și strategie. Altfel spus, așa cum am învățat încă de la marii noștri dascăli din Antichitate, strategia militară este un derivat direct și ireductibil al unei politici de stat, un instrument prin care se puneau și se pun și azi în practică, în acțiune, cu mijloace de forță, doctrinele politico-ideologice și chiar economice ale unui stat. […] Lucrarea Dr. Valentin Marin marchează o contribuție notabilă la cunoașterea politicilor strategice ale formațiunilor statale geto-dace și în ultima instanță a statului geto-dac sub conducerea lui Burebista și apoi Decebal în raport cu politica imperiilor emergente: persan, macedonean și roman. De aceea, volumul reușeste să aducă contribuții semnificative la unele teme mult dezbătute în istoriografia românească: trasee ale armatelor în marș, locuri de bătălii, calculul forțelor și mijloacelor angajate reprezintă un aport însemnat la istoriografia militară și în general la istoriografia românească.” (Mihail Zahariade din Cuvânt înainte)
„The frontiers of the Roman Empire, over 5000 km long, stretch from the Atlantic coast of Scotland, along the Rhine and the Danube, also enclose the Banat region and Transylvania, then going down along the Oriental Carpathians to the Black Sea; from the southern coast of the Black Sea they continue towards the Near East until the Red Sea; then, in North Africa, they line the edge of the Sahara desert until the Atlantic coast of Morocco. Over this entire area, visible traces of fortifications, roads and settlements are still preserved, but numerous monuments still lay hidden underneath the earth. Despite the fact that the Roman frontiers crossed regions with different relief and climate, they constitute a whole in that they were designed to protect Roman territories. The research of these monuments and the preservation policy regarding them was and is unequal in the various presentday states on whose territory traces of the Roman frontier are to be found. Consequently, in the ‘80s of the 20th century, the idea of globally protecting the Roman frontiers, viewed as a unitary monument, was met. In 1987, Hadrian’s Wall in United Kingdom was declared a UNESCO monument. It was followed in 2005 by the German-Raetian sector, on which occasion the UNESCO committee decided to set up the ‘Frontiers of the Roman Empire’ site. (...)
This project through its complexity generated an interdisciplinary approach of the proposed subject stimulating such future attempts in the archaeological research field. By using the latest technical methods of non-destructive investigation the project did not damage the stratigraphy of the archaeological site obtaining instead a high amount of data otherwise time consuming judging from the archaeological excavations perspective contributing also to the preservation of the cultural heritage.” - Introduction
„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)
Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci finalitatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)