„The frontiers of the Roman Empire, over 5000 km long, stretch from the Atlantic coast of Scotland, along the Rhine and the Danube, also enclose the Banat region and Transylvania, then going down along the Oriental Carpathians to the Black Sea; from the southern coast of the Black Sea they continue towards the Near East until the Red Sea; then, in North Africa, they line the edge of the Sahara desert until the Atlantic coast of Morocco. Over this entire area, visible traces of fortifications, roads and settlements are still preserved, but numerous monuments still lay hidden underneath the earth. Despite the fact that the Roman frontiers crossed regions with different relief and climate, they constitute a whole in that they were designed to protect Roman territories. The research of these monuments and the preservation policy regarding them was and is unequal in the various presentday states on whose territory traces of the Roman frontier are to be found. Consequently, in the ‘80s of the 20th century, the idea of globally protecting the Roman frontiers, viewed as a unitary monument, was met. In 1987, Hadrian’s Wall in United Kingdom was declared a UNESCO monument. It was followed in 2005 by the German-Raetian sector, on which occasion the UNESCO committee decided to set up the ‘Frontiers of the Roman Empire’ site. (...)
This project through its complexity generated an interdisciplinary approach of the proposed subject stimulating such future attempts in the archaeological research field. By using the latest technical methods of non-destructive investigation the project did not damage the stratigraphy of the archaeological site obtaining instead a high amount of data otherwise time consuming judging from the archaeological excavations perspective contributing also to the preservation of the cultural heritage.” - Introduction
„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)
Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci finalitatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)
Pentru lucrarea de față, ce se dorește a fi un adevărat album de artă, este potrivită o prefață pentru însăși cauza picturii, care oricât de grăitoare ar fi ca înfățișare, adâncită în tot ce s-a străduit pictorul să cuprindă în ea, trebuie să urmărească o descriere profundă a mesajului Hristologic. În ansamblul acestei munci se are în vedere analiza structurii corporale a celor înfățișați predominând însă atenția asupra feței lor, punându-se fizionomia acestora în lumina unor dimensiuni ce le depășesc pe cele deslușite prin litera bisericească și care pătrund mai lesne în înțelegerea privitorului. Frumosul trebuie să stăpânească spre a aduce înălțarea sufletească trebuitoare celor ce apelează la ea și se adaugă reprezentărilor propriu-zise spre înveșnicire. Astfel, se impun în conștiința fiecăruia dintre noi personalitățile care au căutat să împodobească mereu viața creștinească, îndemnând la urmarea ostenelilor lor pe calea mântuirii. Psalmistul descrie admirativ o împlinire măreață: „Domnul a împărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat” (Psalm 92, 1). Drept aceasta, numită și „Casa Domnului”, se împodobește după cuviință spre adeverirea vredniciei celor care o alcătuiesc pentru slava lui Dumnezeu și mântuirea lor. De fapt rugăciunea de încheiere a Sfintei Liturghii ca mulțumire din partea tuturor se îndreaptă spre Părintele luminilor prin cuvintele: „Plinirea Bisericii Tale o păzește; sfințește pe cei ce iubesc podoaba casei Tale. Tu pe aceștia îi preamărește cu dumnezeiască puterea Ta”, adică pentru fiecare strălucește o lumină sfântă spre călăuzire la frumusețea cea adevărată care oglindește însuși cadrul în care cei aleși sunt așezați. Dintre cei ce iubesc sublimul spre care tinde omul, frumusețea hainei picturale a atras îndeosebi pe cei înzestrați cu dar și stăruință în dobândirea cunoștințelor și îndemnării de a o pune în lucrare. În acest înțeles este de menționat că, odată cu sfințirea construcției Noii Catedrale arădene, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a dat îndemnul de a purcede îndată și la plinirea operei iconografice, întărind elanul clerului și credincioșilor de a-și vedea desăvârșită osteneala, însuși recomandând pe cel care ar putea răspunde pe deplin înaltului scop. Și într-adevăr alegerea a fost pe măsura cerinței, angajând pe lucrător la o multiplă lucrare și în alte sfinte locașuri din cetate sau eparhie spre împodobire după modelul Catedralei, de pildă paraclisul Facultății de Teologie Ortodoxă „Ilarion Felea” și biserica „Nașterea Domnului”, Micălaca Veche II, ambele din Arad. (din „Introducere”)
„Arheologia și istoria militară a Daciei romane au fost privilegiate de cercetarea românească, fiindcă domeniul e vast și productiv. Un specific al provinciei a fost armata numeroasă (pe la anul 200, aproximativ 12–13% din armata Imperiului roman staționa în Dacia), prin urmare, militarii – singurul corp socio-profesional salariat, cu venituri fixe și regulate – dădeau tonul în cele mai variate aspecte ale vieții și civilizației romane. Primii „romani” din Dacia sunt militarii, primele vetre de romanizare sunt castrele, primii constructori și producători sunt soldații romani, curând secondați de coloniști. Adusă astfel, civilizația romană a avut toate avantajele și toate neajunsurile grabei. Firește, un „aer cazon” plutește în Dacia, învăluind formele și rezultatele economiei, ale vieții sociale, ale expresiilor cultural-artistice și chiar lingvistice. Cercetarea arheologică îndelungată a castrelor, cu metodă și răbdare, alături de cea a orașelor (mai puțin intensă), descoperă neîncetat mărturiile acestei civilizații.” Prof. dr. Mihai Bărbulescu, membru corespondent al Academiei Române