„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)
Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci finalitatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)
Anul 1683, cunoscut în istoria habsburgilor ca fiind anul eliberării Vienei de sub dominaţia turcă, a conturat începutul unei etape diferite, caracterizată prin anexarea unor noi teritorii, cum ar fi Ungaria, Transilvania, părţi din Serbia şi Valahia. Prin această mişcare politică, habsburgii şi‑au consolidat hegemonia asupra părţii centrale a Europei. Concomitent, elita austriacă şi‑a canalizat atenţia şi înspre partea vestică, înglobând în Imperiu şi teritoriile aflate în Peninsula Italică, Sicilia, Napoli şi Lombardia. (...)
Pentru o asimilare cât mai completă a teritoriile anexate, politica imperială a înglobat şi o componentă culturală şi estetică. Datorită acestui fapt, arta şi arhitectura habsburgice au manifestat o amprentă identitară, care ilustra uniformizarea factorului estetic în întregul Imperiu. Ca o consecinţă a situaţiei nou create, reglementările în domeniul construcţiilor prevedeau schimbarea comanditarului în cazul edificiilor arhitecturale. Dacă, până în anii ’70 ai secolului al XVIII‑lea, iniţiativa venea din partea Bisericii care comanda ridicarea de catedrale, de biserici parohiale sau de mănăstiri, după această dată sarcinile se împart între alte organe ale statului. Drept consecinţă, numărul construcţiilor realizate la comanda Bisericii a scăzut simţitor datorită diversificării sarcinilor statului şi exercitării unei puteri asupra Bisericii. Noua eră istorică se caracterizează prin elaborarea de edificii arhitecturale, sub directa implicare a puterii centrale. (Gabriela Rus)