„Citind volumul de față, trebuie să subliniez relevanța tematicii. În cadrul teologiei, tematica propusă de dr. Nechifor Caleb se constituie ca esența dialogurilor creştino-iudaice. Legătura dintre Vechiul Testament şi Noul Testament scoate la iveală rădăcinile iudaice ale creștinismului european. În acest context, Vechiul Testament e în gândirea teologică cartea promisiunilor, iar Noul Testament e cartea împlinirilor. Domnul dr. Nechifor Caleb prezintă această tematică în mod exigent, consecvent, detaliat, sistematic şi cu acribie științifică. Tema este dezbătută în mod multidisciplinar, subliniind şi elementele teologiei sistematice în raport cu exegeza şi teologia biblică.
Partea scrisă cuprinde 327 de pagini plus 14 pagini de bibliografie şi 919 de referințe științifice în cadrul notelor de subsol, ceea ce dovedește orientarea științifică a domnului doctor. Lucrarea de față e organizată pe șapte capitole semnificative, tematica acestora îmbinând-se sistematic şi logic, astfel teza permite o lectură armonioasă pentru cititor.
În capitolul întâi, domnul Nechifor definește subiectul propus, importanța subiectului ca o tema semnificativă a Bibliei, subliniind faptul că, dintre profețiile biblice, peste 300 sunt mesianice. El accentuează cu desăvârșire că, dacă Vechiul Testament este o problemă a teologie creștine, atunci Mesia este inima acesteia. Consider că în acest capitol există două subcapitole relevante. Primul, în care se prezintă stadiul actual al cunoașterii în domeniul de cercetare și al doilea, în care se vorbește despre obiectivele cercetării și care accentuează relevanța stabilirii locului, timpului și modului în care se vor împlini promisiunile neîndeplinite.
În cadrul celui de-al doilea capitol, domnul dr. Nechifor dezbate conceptul de mesianism, prezintă persoana lui Mesia și verbele legate de problema împlinirii profețiilor. După această analiză, el trece la noțiunile Noului Testament.” - fragment din Prefață (Prof. Univ. Dr. János Molnár)
„The frontiers of the Roman Empire, over 5000 km long, stretch from the Atlantic coast of Scotland, along the Rhine and the Danube, also enclose the Banat region and Transylvania, then going down along the Oriental Carpathians to the Black Sea; from the southern coast of the Black Sea they continue towards the Near East until the Red Sea; then, in North Africa, they line the edge of the Sahara desert until the Atlantic coast of Morocco. Over this entire area, visible traces of fortifications, roads and settlements are still preserved, but numerous monuments still lay hidden underneath the earth. Despite the fact that the Roman frontiers crossed regions with different relief and climate, they constitute a whole in that they were designed to protect Roman territories. The research of these monuments and the preservation policy regarding them was and is unequal in the various presentday states on whose territory traces of the Roman frontier are to be found. Consequently, in the ‘80s of the 20th century, the idea of globally protecting the Roman frontiers, viewed as a unitary monument, was met. In 1987, Hadrian’s Wall in United Kingdom was declared a UNESCO monument. It was followed in 2005 by the German-Raetian sector, on which occasion the UNESCO committee decided to set up the ‘Frontiers of the Roman Empire’ site. (...)
This project through its complexity generated an interdisciplinary approach of the proposed subject stimulating such future attempts in the archaeological research field. By using the latest technical methods of non-destructive investigation the project did not damage the stratigraphy of the archaeological site obtaining instead a high amount of data otherwise time consuming judging from the archaeological excavations perspective contributing also to the preservation of the cultural heritage.” - Introduction
„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)
Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci finalitatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)
„Sfârșitul Primului Război Mondial și constituirea României Mari au însemnat conștientizarea de către factorii decizionali și de către populaţie a necesităţii unor schimbări profunde la nivelul instituţiilor statului român. Era important să fie puse în practică nu doar dezideratele prevăzute în modificările constituţionale din 1917 (reforma agrară, votul universal masculin) sau în declaraţiile de Unire ale Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, dar și alte promisiuni ale guvernanţilor sau rezolvarea unor doleanţe mai vechi ale românilor: autonomie locală, descentralizare administrativă etc. În primii ani postbelici se observă, pe de-o parte, cel puţin la nivel declarativ, disponibilitatea oamenilor politici spre schimbare, iar pe de altă parte, radicalizarea unui curent contestatar și revendicativ, incluzând aici și mișcările de stânga. Era necesară adoptarea unei legislaţii uniforme, care să fie aplicată și înţeleasă la nivelul întregii Românii. Printre priorităţile legislative, de care România și românii aveau nevoie, se aflau: o nouă Constituţie, modificări substanţiale ale legislaţiei electorale și ale funcţionării administraţiei și principalelor instituţii ale statului. Pentru edificarea României Mari era nevoie de un Parlament ales, obiectiv îndeplinit în urma alegerilor din noiembrie 1919, și de guverne care să iniţieze aceste proiecte, dar mai ales să le pună în aplicare. Totodată, ar fi trebuit ca Parlamentul, guvernul, agenţii statului să fie recunoscuţi și acceptaţi de către populaţie și de către majoritatea factorilor politici, iar aceștia să se pună de acord în privinţa direcţiei de dezvoltare și a modului în care ar trebui să arate România. În mai puţin de trei ani au fost organizate trei scrutine electorale. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod, rezultat în urma alegerilor din noiembrie 1919 a fost de scurtă durată (noiembrie 1919 – martie 1920), fiind urmat de guvernele Alexandru Averescu (martie 1920 – decembrie 1921), Take Ionescu (decembrie-ianuarie 1922) și Ion I.C. Brătianu (ianuarie 1922 – martie 1926).” (din „Studiu introductiv”)