„The frontiers of the Roman Empire, over 5000 km long, stretch from the Atlantic coast of Scotland, along the Rhine and the Danube, also enclose the Banat region and Transylvania, then going down along the Oriental Carpathians to the Black Sea; from the southern coast of the Black Sea they continue towards the Near East until the Red Sea; then, in North Africa, they line the edge of the Sahara desert until the Atlantic coast of Morocco. Over this entire area, visible traces of fortifications, roads and settlements are still preserved, but numerous monuments still lay hidden underneath the earth. Despite the fact that the Roman frontiers crossed regions with different relief and climate, they constitute a whole in that they were designed to protect Roman territories. The research of these monuments and the preservation policy regarding them was and is unequal in the various presentday states on whose territory traces of the Roman frontier are to be found. Consequently, in the ‘80s of the 20th century, the idea of globally protecting the Roman frontiers, viewed as a unitary monument, was met. In 1987, Hadrian’s Wall in United Kingdom was declared a UNESCO monument. It was followed in 2005 by the German-Raetian sector, on which occasion the UNESCO committee decided to set up the ‘Frontiers of the Roman Empire’ site. (...)
This project through its complexity generated an interdisciplinary approach of the proposed subject stimulating such future attempts in the archaeological research field. By using the latest technical methods of non-destructive investigation the project did not damage the stratigraphy of the archaeological site obtaining instead a high amount of data otherwise time consuming judging from the archaeological excavations perspective contributing also to the preservation of the cultural heritage.” - Introduction
„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)
Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci finalitatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)
Acum mai bine de două decenii, un manual intitulat „Bazele de date în cercetarea istorică” (Databases in Historical Research) a susţinut că „dintre toate subiectele care merită tratate systematic sub formă de carte, niciunul nu este mai important decât cel al sistemului de baze de date”, subliniind că „nu se pretinde prea mult dacă se spune că toţi cercetătorii istorici ar putea beneficia de o cunoaștere a conceptelor și metodelor de baze de date” (Harvey&Press 1996). Apeluri similare începuseră să fie exprimate chiar mai devreme, când Emmanuel Le Roy Ladurie avertizase, poate cu scepticism, că istoricul viitorului „va fi programator sau nu va fi deloc” (Le Roy Ladurie 1973).
Opozanţii cliometricienilor din anii 1960 și 1970 au susţinut însă că tipul de istorie pe care o puteam întreprinde și scrie cu ajutorul calculatorului – în esenţă cantitativ – nu este genul de istorie pe care profesia trebuie să se concentreze (Weingart, 2016). Deși trebuie să recunoaștem problemele inerente ale idealurilor care i-au animat pe primii cliometricieni și să fim precauţi atunci când ne însușim noi metode, evitând în același timp scientism-ul naiv (Weingart, 2016), trebuie, de asemenea, să recunoaștem că istoria și informatica au fost unite inseparabil de ceva timp și este puţin probabil să se despartă complet în perioada următoare.
Din acest motiv, lucrarea de faţă își propune să ofere istoricilor din România o discuţie aprofundată și aplicată asupra principiilor construcţiei bazelor de date istorice, cu accent pe bazele de date implicate în cercetarea demografică și socio-istorică. Această privire de ansamblu va menţine o abordare larg inteligibilă, fără a acorda un accent prea mare aspectelor tehnice ale construcţiei bazei de date, ci mai degrabă insistând asupra problemelor structural și conceptuale pe care istoricii (cercetătorii în știinţe umaniste, în general) nu sunt întotdeauna pregătiţi să le facă faţă. O astfel de prezentare generală este în prezent extrem de necesară, mai ales când un număr tot mai mare de baze de date, portalur
de documente online și depozite sau proiecte cu o component digitală apar aproape anual. (din „Introducere”)
Încă de la începuturile sale, în anul 1956, Televiziunea Română a fost unul dintre instrumentele prin care vocea autorităţilor comuniste s-a făcut auzită – atât la propriu, cât şi la figurat –, având ca rol primordial propagarea ideologiei comuniste. Pentru a‑şi legitima acţiunile şi pentru a controla populaţia, partidul a lucrat permanent pentru impunerea viziunii sale, aparatul de propagandă funcţionând intens atât în perioada în care Gheorghe Gheorghiu‑Dej s-a aflat la conducerea ţării, cât şi în perioada în care puterea a fost preluată de către succesorul său, Nicolae Ceauşescu. Românii au fost expuşi la mesajele propagandistice ale partidului pe tot parcursul perioadei comuniste, iar Televiziunea Română a fost folosită frecvent de regimul comunist ca instrument principal de alterare a percepţiei publice asupra tuturor aspectelor relevante pentru societatea românească. Televiziunea a fost utilizată de Partidul Comunist Român pentru a‑şi conferi legitimitate, pentru a manipula populaţia, pentru a transmite doar acele valori şi atitudini agreate de regim, pentru a promova conducerea partidului şi pe oamenii care au susţinut idealurile comuniste şi, nu în ultimul rând, pentru a modifica semnificaţia unor momente din istoria României, în favoarea istoriei partidului. Programele sale au urmat permanent tendinţele de evoluţie a politicii interne şi externe a statului, reflectând atitudinea partidului faţă de evenimentele prezentate. Lucrarea de faţă propune o analiză a modului în care au evoluat diversele emisiuni ale Televiziunii Române în perioada cuprinsă între anii 1971 şi 1980 şi a tematicii abordate de către realizatorii lor, precum şi a evoluţiei importurilor de programe din străinătate, urmărind tipologia şi sursele acestora. (din „Introducere”)