„Atât în Transilvania cât și în întregul spațiu al Europei central sud estice, în Evul Mediu timpuriu au avut loc o serie de evenimente militare ce au generat transformări majore în respectivele teritorii la nivelul relațiilor interetnice, politice, sociale și culturale care au marcat evoluția istorică ulterioară a respectivelor spații geografice.

Cu toate acestea cercetarea Evului Mediu timpuriu din spațiul transilvănean, a intrat într-un con de umbră, mai ales după anul 1990. Diversele probleme arheologico istorice ridicate de studierea Evului Mediu timpuriu din Depresiunea Transilvaniei, sunt departe de fi rezolvate. Încă persistă în istoriografia românească, interpretări eronate ale fenomenului politic, cultural şi istoric din acea perioadă. De asemenea se resimte lipsa unei cronologii racordate la periodizările operate pe plan european. Sunt foarte multe deficiențe referitoare la interpretarea obiectivă a descoperirilor din secolele VII-X, din Transilvania, din punct de vedere etno-cultural. Toate aceste carențe reduc posibilitatea creionării în termeni moderni, credibili, a statutului militar, social și politic al Transilvaniei în ultimele secolele ale primului mileniu creștin.

După K. Horedt și M. Rusu, trecuți în lumea umbrelor, ambii cu procopări majore în cercetarea Evului Mediu timpuriu transilvănean, specialiști dedicați studierii istoriei Transilvaniei din a doua jumătate a mileniului I. d. H. din Transilvania, sunt tot mai puțini, ca de altfel și şantierele arheologice sistematice pentru cercetarea acestei perioade. Cauzele pentru această situație sunt numeroase, toate găsindu-și rădăcinile în inexistența unor programe universitare aprofundate care să vizeze studiul Evului Mediu timpuriu din Transilvania.

După anul 1990 și până în prezent s-au scris o serie de Istorii a Transilvaniei, toate bazate sau mai corect spus folosind datele din istoriile scrie în anii 60 ai secolului XX. Istoriografia europeană ce vizează cercetarea celei de-a doua jumătăți a primului mileniu creștin a evoluat foarte mult, evoluție care din păcate cu foarte mici excepții nu se regăsește în istoriografia românească.” Dr. Călin Cosma, Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca în Cuvânt Înainte

Istoria Regimentului al II-lea român de graniţă, cu statul major la Năsăud (1763–1851), din cadrul structurilor militare imperiale austriece, este cunoscută, atât ca urmare a rolului avut în unele evenimente istorice care i-au definit existenţa, cât şi datorită studiilor şi scrierilor istoriografice, mai vechi sau de dată mai recentă. Mult mai puţine date au fost publicate despre Batalionul I Grăniceresc de Gardă (1933–1940) – destinat, inițial, pentru a fi cantonat în Năsăud, dar instalat efectiv în garnizoana Bistriţa – înfiinţat de regele Carol al II-lea, menit a fi continuatorul vechiului regiment năsăudean, şi care a avut ca areal geografic de recrutare locuitorii din fostele comune grănicereşti. Tocmai de aceea, lucrarea de faţă îşi propune să ofere cititorilor un corpus documentar privitor la acest batalion prin publicarea sau reluarea unor materiale scrise, provenite din mai multe surse: Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud al Arhivelor Naţionale, Muzeul Grăniceresc Năsăudean, Arhivele Militare Piteşti, presa vremii, însemnări memorialistice etc. (Editorii)

Țara Năsăudului este una dintre micro-regiunile României care s-a bucurat de o atenţie ştiinţifică aparte, nu doar din partea istoricilor, ci dinspre întregul spectru al ştiinţelor umaniste şi sociale. Bibliografiile istorice ale României au acumulat, volum de volum, numeroase titluri dedicate temei: fie cărţi, fie studii şi articole provenite atât din periodice ştiinţifice locale, cât şi din principalele reviste de istorie din centrele universitare sau din diverse volume de studii. Această valoroasă literatură ştiinţifică a devenit în timp tot mai amplă, solicitând cercetătorilor, şi mai ales cercetătorilor debutanţi, un efort consistent de documentare bibliografică.

Organizarea şi activitatea Regimentului 17 (2 românesc) de graniţă pe teritoriul năsăudean au legat acest spaţiu de ansamblul istoriei Monarhiei habsburgice într-un mod mai intim şi pe alocuri chiar mai spectaculos decât alte regiuni locuite de români. (din „Introducere”)

*

„Una dintre consecinţele benefice în plan istoric ale Marii Uniri de la 1918 o reprezintă stimularea înfiinţării de instituţii de învăţământ, cultură ș.a. în teritoriile unite cu Țara. Transilvania a fost printre provinciile în care au luat fiinţă cele mai multe instituţii românești, între cele mai însemnate situânduse Universitatea Daciei Superioare la Cluj în anul 1919. Centenarul aniversării întemeierii universităţii românești a prilejuit publicarea unui număr mare de monografii și sinteze de autor, sau prin colaborarea mai multor specialiști, care par să fi epuizat cam tot ceea ce se putea scrie despre Alma Mater Napocensis (geneză, înfiinţare, evoluţie în timp etc.). În ciuda acestei literaturi știinţifice bogate recente dar și din deceniile trecute (menţionăm doar lucrările monumentale redactate de Vasile Pușcaș și volumele coordinate de Ioan-Aurel Pop, Simion Simon, Ioan Bolovan sau Ovidiu Ghitta) au rămas cu siguranţă subiecte încă neexplorate ori ce își așteaptă reluarea interpretativă, precum și aducerea în circuitul știinţific a unor surse inedited privind istoria universităţii, însemnări, documente și fotografii care sunt probabil răspândite în diverse arhive publice și private din ţară și străinătate. Tocmai de aceea, recuperarea și editarea critică a unor asemenea documente rămâne un obiectiv actual pentru cercetătorii interesaţi de istoria universităţii din capitala (neoficială) a Transilvaniei.” - Ioan Bolovan

„Cartea de faţă abordează un subiect cu siguranţă inedit pentru majoritatea producătorilor şi consumatorilor de studii istorice. În mod obişnuit, o asemenea temă face obiectul interesului sociologilor şi antropologilor, în calitatea sa de fenomen social şi, într‑un sens antropologic, de fenomen cultural. Dar oare poate fi considerată povestea ultraşilor români şi un fenomen istoric? Întrebarea pe care o pun aici este, fără îndoială, una retorică, pentru orice adept al perspectivei actuale cu privire la rosturile şi definirea ştiinţei istorice. Orice bucată din realitatea socială poate fi considerată un fenomen istoric, atâta vreme cât ea aparţine trecutului, adică a trecut cel puţin o zi (dacă nu chiar un minut) de la data manifestării sale. Mai departe, sigur, pentru ca acest subiect să devină unul cu adevărat istoric, mai este necesar ca el să fie tratat potrivit metodologiei specifice acestei discipline ştiinţifice, adică să fie transformat într‑o naraţiune coerentă, sistematică, explicativă, cu valoare de adevăr, a unor fapte, fenomene, concepte, sentimente etc. care au existat cu adevărat. Nu mai intrăm în detaliile bine-cunoscute oricărui specialist, care ţin de existenţa unor surse primare relevante, de cunoaşterea unei literaturi teoretice şi de specialitate lămuritoare şi apoi de viziunea critică şi de interpretarea creatoare care dau viaţă ţesăturii născute din împletirea acestor elemente constitutive ale discursului istoriografic.” (Sorin Mitu)