-

Din capul locului ţinem să subliniem că Biserica Ortodoxă, aflată în faţa unor noi probleme şi provocări ale începutului celui de‑al III‑lea mileniu creştin, nu a formulat până în momentul de faţă o doctrină social‑diaconală concretă, în cadrul unei hotărâri a vreunui Sinod ecumenic sau panortodox, privind relaţia Bisericii cu lumea şi cu societatea, şi care să aibă un caracter normativ pentru lucrarea ei pastoral‑misionară în viaţa socială actuală. Și aceasta nu se datorează neapărat unei „crize” apărute pe tărâm eclesiastic, aşa cum s‑a afirmat deseori, ci mai degrabă a unei reţineri de tip isihastic, de prevenire atentă ori de priveghere asupra noţiunii doctrinei din cadrul societăţilor „nestatornice” de astăzi, tot mai schimbătoare de la o regiune la alta şi de la perioadă scurtă la alta. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că Biserica nu a avut şi nu continuă să aibă o atitudine faţă de lume şi problemele ei, desigur privite în mod teologic, şi că nu are o practică autentică manifestată înspre slujba şi slujirea lumii şi a societăţii. Biserica Ortodoxă este prin definiţie o biserică eclesială, comunitară, adică îşi manifestă viaţa în relaţia de comuniune prin mărturisirea de credinţă, prin viaţa de cult şi prin slujirea diaconală a lumii. Ea este o biserică misionară, prin fiinţa ei, ceea ce înseamnă că niciodată nu a neglijat implementarea socială a conţinutului său soteriologic, hristologic şi eshatologic. În esenţă, Biserica Ortodoxă este o biserică a slujirii prin excelenţă, atât a lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor, slujirea (diaconia) fiind expresia lăuntrică a ei în relaţia cu lumea şi cu societatea. Cu toate acestea noile provocări ale timpului şi starea de spirit a societăţilor actuale impun Bisericii Ortodoxe cercetarea cu maximă atenţie a problemelor sociale ivite în contextul actual (vezi apariţia perioadei de pandemie – provocat de infecţia Coronavirus Covid 19) şi luarea unei poziţii ferme faţă de acestea, în general, prin formularea unei doctrine filantropice cât mai adecvate. (din „Introducere”)

În volumul de faţă căutăm a evidenţia învăţătura antropologic-hristologică a celui care a fost considerat de mulţi „ultimul mare Părinte” al perioadei patristice a Bisericii Răsăritene, Sfântul Ioan Damaschin (675–749), personalitatea proeminentă şi polivalentă a teologiei răsăritene din ultima perioadă patristică, izvorul cel mai sigur şi mai ortodox al învăţăturii patristice, care a excelat în domeniul dogmatic prin puterea sa de sinteză şi de structurare a învăţăturii Bisericii exprimate prin elaborarea operelor marilor Sfinţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti de până la el. Este recunoscut în domeniul teologiei drept un adevărat sintetizator doctrinar al învăţăturii Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioan realizând prin opera sa cea mai complexă şi cea mai bună sinteză doctrinară a întregii învăţături a Bisericii din Răsărit, clarificând multe chestiuni teologice stabilite în formulări care au devenit clasice până astăzi. Prin întreaga sa operă, Sfântul Ioan a regândit unitar ceea ce fusese prezentat odinioară într‑un mod dispersat, dând coerenţă, cursivitate şi concizie structurilor doctrinare pe care le‑a abordat. Astfel, Dogmatica sa sau Expunerea exactă a credinţei ortodoxe a fost şi rămâne manualul clasic de referinţă în domeniul doctrinei creştine şi fundamentul pe care se sprijină propovăduirea Adevărului hristic şi pe care s-au construit mai târziu cele mai importante tratate de teologie ortodoxă. (din „Introducere”)

În Biserica Răsăriteană începutul secolului al XIV‑lea ne înfăţişează una dintre cele mai reprezentative chipuri de scriitori bizantini din timpul renaşterii împăraţilor Paleologi, loc ocupat de cel care n‑a avut nici model şi nici imitatori, Sfântul Nicolae Cabasila, nepotul arhiepiscolului de Tesalonic (+1363) Nil Cabasila. Unic prin puterea lui de sintetizare, Nicolae Cabasila impresionează prin absorbirea mai tuturor curentelor Tradiţiei creştine milenare, uneori foarte discordante, începând de la Părinţii Apostolici şi de la generaţia imediat următoare, incluzând pe Scriitorii bisericeşti palestinieni, capadocieni şi antiohieni, ca să nu mai vorbim de Sfinţii Dionisie Pseudo‑Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul, trecând printr‑un Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, Grigorie din Nazianz ori Atanasie și Chiril ai Alexandriei, sfârşind cu Sfântul Ioan Damaschinul şi Sfântul Simeon Noul Teolog, fără să‑i piardă din vedere pe Aristotel, Platon şi filosofii stoici ori pe alți umaniști celebri ai umanității. Este autorul care a ştiut foarte bine să‑i asimileze şi să‑i întruchipeze într‑un mănunchi de abordări teologice înalte, e drept foarte discrete, dar necesare atât pentru epoca sa, plină de frământări politice şi sociale, cât şi pentru consolidarea învăţăturii Bisericii din vremea sa şi mai ales extinderea biruinţei isihaştilor asupra ereziilor, ca unul care a fost un isihast prin formare. Cu adevărat Cabasila a fost un „isihast laic” care a promovat „isihasmul de lume”, fiind adânc ancorat şi încorporat în Biserică, ca un creştin mirean iniţiat şi experimentat, în Liturghie, în virtuţi şi prin Sfintele Taine. Această lărgime de vederi dovedeşte calităţile sale de mare creştin şi, în acelaşi timp, de deplin umanist, în scrisul căruia se poate distinge linia senină şi perfect autentică a cugetării creştine, descriind procesul de naştere şi de creştere a creştinului în Hristos, cu ajutorul Sfintelor Taine în viaţa spirituală a fiecăruia în parte, în calitatea lui de mădular viu şi activ al trupului tainic al Domnului – Biserica, fie el laic (mirean) ori monah. (din „Introducere”)

Iată‑ne la volumul al doilea, pe care l‑am intitulat „Sfântul Nicolae Cabasila – reperele vieții duhovnicești”, în cuprinsul căruia căutăm a descrie detaliat doctrina spirituală sau învățătura duhovnicească a Sfântului Nicolae Cabasila, așa cum o regăsim în conținutul scrierilor sale păstrate până la noi. De altfel, este vorba despre miezul gândirii bizantine și ortodoxe a Sfântului Nicolae Cabasila regăsite atât în scrierea Despre viața în Hristos, cât și în celelalte scrieri omiletice și apologetice de care dispunem. Ne vom edifica pe parcursul dezbaterilor de originalitatea lui Nicolae Cabasila atunci când vom vorbi despre opera de mântuire a omului realizată deplin prin Iisus Hristos, prototipul omului desăvârșit și încorporarea binelui nesfârșit, despre rolul și importanța Sfintelor Taine ale Bisericii înspre sporirea vieții duhovnicești și dobândirea îndumnezeirii noastre, precum și despre virtutea creștină și viața ascetică în general așa cum o regăsim trăită în Ortodoxie. Căci viața noastră trebuie să ajungă să se miște de acum „după bătăile inimii lui Hristos”, adică să ajungă a atinge nestricăciunea (nepătimirea) înțeleasă drept stare de îndumnezeire a omului, dobândită prin comuniunea plină de iubire, asemănătoare „unirii nupțiale”, cu Iisus Hristos, precum și prin „urmarea Lui” deplină și transfiguratoare întru toate până la sfințirea omului nou, rezidit, modelat și înnoit în har după chipul Său. (din „Introducere”)

Din învățătura teologică și activitatea soteriologică a creștinismului ne este cunoscut faptul că Biserica e unirea a tot ceea ce există, ori altfel spus Biserica e destinată să cuprindă tot ce există: e atotunitatea – împlinirea planului etern a lui Dumnezeu. Adică tocmai ceea ce exprimă termenul grecesc έκκλησία, regăsit deseori în scrierile Noului Testament și care denotă o adunare a cetățenilor dintr‑un polis (oraș‑ comunitate). Prin urmare, în sens universal, Biserica, pentru care Hristos Domnul „S‑a dat pe Sine pentru ea” (cf. Efes. 5,25) în calitatea Lui de „Cap al Bisericii” (cf. Efes. 5,23; Col. 1,18) și „pe care a câștigat‑o cu însuși sângele Său” (cf. Fapte Ap. 20,28), este adunarea cetățenească a „fiilor lui Israel” (cf. Fapte Ap. 7,38; Evrei 2,12), a cetățenilor Împărăției lui Dumnezeu sau a „celor întâi născuți în ceruri” (cf. Evrei 12,23) constituiți „în adunarea cea legiuită” (cf. Fapte Ap. 19,39). E clar că imaginea completă a Bisericii este că e o nouă creație a lui Dumnezeu și se întemeiază pe persoana și lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos (cf. Efes. 5, 23–27; Col. 1,18), „plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efes. 1,23). Așa că Biserica „este trupul lui Hristos” (Efes. 4,4; I Cor. 12,12; Rom. 12,5), organismul divino‑uman din care fiecare dintre noi, cei botezați, facem parte printr‑o legătură mântuitoare, „de sânge și de viață”. Din perspectiva acestui caracter atotcuprinzător noi putem percepe Biserica ca fiind întregul trup alcătuit din cei care prin moartea și învierea lui Hristos au fost „împăcați” răscumpărător cu Dumnezeu și au primit o viață nouă, în calitatea lor de „membre vii” sau „mădulare active” ale acestui organism dumnezeiesc (cf. I Cor. 12,27). Întrucât Biserica este Hristos Însuși extins cu trupul Lui înviat în umanitate, ceea ce face ca Biserica să se structureze ca un întreg armonios, în care fiecare mădular împlinește lucrarea corespunzătoare lui (cf. Efeseni 4, 15–16; 2,21; Col. 2, 18–19), avându‑l pe Iisus Hristos drept „Capul umanității adunate în El ca unul care S‑a făcut om”. Or, această imagine a „trupului tainic” al lui Hristos, subliniază tocmai legătura Bisericii, înțeleasă ca grup de credincioși, cu Iisus Hristos. Altfel spus, mântuirea, în toată complexitatea ei, este în mare parte rezultatul unirii noastre cu Iisus Hristos. (din „Introducere”)