„The frontiers of the Roman Empire, over 5000 km long, stretch from the Atlantic coast of Scotland, along the Rhine and the Danube, also enclose the Banat region and Transylvania, then going down along the Oriental Carpathians to the Black Sea; from the southern coast of the Black Sea they continue towards the Near East until the Red Sea; then, in North Africa, they line the edge of the Sahara desert until the Atlantic coast of Morocco. Over this entire area, visible traces of fortifications, roads and settlements are still preserved, but numerous monuments still lay hidden underneath the earth. Despite the fact that the Roman frontiers crossed regions with different relief and climate, they constitute a whole in that they were designed to protect Roman territories. The research of these monuments and the preservation policy regarding them was and is unequal in the various presentday states on whose territory traces of the Roman frontier are to be found. Consequently, in the ‘80s of the 20th century, the idea of globally protecting the Roman frontiers, viewed as a unitary monument, was met. In 1987, Hadrian’s Wall in United Kingdom was declared a UNESCO monument. It was followed in 2005 by the German-Raetian sector, on which occasion the UNESCO committee decided to set up the ‘Frontiers of the Roman Empire’ site. (...)

This project through its complexity generated an interdisciplinary approach of the proposed subject stimulating such future attempts in the archaeological research field. By using the latest technical methods of non-destructive investigation the project did not damage the stratigraphy of the archaeological site obtaining instead a high amount of data otherwise time consuming judging from the archaeological excavations perspective contributing also to the preservation of the cultural heritage.” - Introduction

On peut arguer que, de nos jours, après plus dʼun siècle de cinéma, lʼutopie reste lʼune des grandes absentes de lʼhistoire du septième art. Certes, on peut être tenté dʼappeler «utopiques» les mondes idéals et idylliques dépeints par certains films, mais le genre comme tel a rarement suscité lʼintérêt des réalisateurs. Qui plus est, à part quelques exceptions, comme Les Mondes futurs (Things to Come, 1936) de William Cameron Menzies ou Les Horizons perdus (Lost Horizon, 1937) de Frank Capra, le cinéma sʼest penché sur lʼantiutopie plutôt que sur lʼutopie. Cette tendance soulève déjà quelques problèmes pertinents par rapport à la fonction sociale du cinéma. Par exemple, il semble que les antiutopies cinématographiques, plus ou moins connues, ont émergé dans un contexte dʼinsécurité sociale ou économique. Cela peut bien être le cas de quelques films parus dans les années vingt en Allemagne (notamment Metropolis de Fritz Lang, mais aussi La Ville sans juifs de Hans Karl Breslauer) ou de certains films américains qui traduisent métaphoriquement la récente crise économique (comme Elysium, réalisé par Neill Blomkamp). Dans dʼautres cas, lʼantiutopie cinématographique a servi comme moyen de questionner, ouvertement ou de manière voilée, le système capitaliste ou les défis de lʼaction politique. Ainsi on peut soutenir que certains films de propagande soviétiques (notamment, lʼAelita de Yakov Protazanov ou Le Nouveau Gulliver dʼAlexandre Ptouchko) et quelques produits cinématographiques parus dans le sillage de Mai ʼ68 (comme LʼAn 01, réalisé par Jacques Doillon, Alain Resnais et Jean Rouch) présentent assez de similarités génériques pour servir de point de départ pour une réflexion systématique. Puisquʼune discussion en détail sur lʼutopie et lʼantiutopie en cinéma semble toujours faire défaut, nous espérons que ce volume des Cahiers Echinox pourra fournir lʼoccasion dʼexplorer ces problèmes, et beaucoup dʼautres, plus à fond.

„Prin această traducere aducem un omagiu tuturor colegilor români; această carte publicată în limba română este în același timp o mare onoare și o mare bucurie pentru autorul ei, care mulțumește tuturor celor care au făcut posibilă apariția aceastei lucrări, iar traducătorul Cosmin Mihail Coatu merită sincere mulțumiri. (...)

Studiul armatei romane cuprinde două părți care nu pot fi separate: armata romană a fost o instituție și în același timp un instrument de război. Predecesorii noștri din secolul al XX-lea nu au văzut decât primul aspect; cu siguranță este un aspect indispensabil, dar la fel de important este și al doilea aspect despre care trebuie să vorbim. Căci fina­litatea, rațiunea de a fi a unei armate este războiul și ținta soldatului este victoria, lucru pe care îl amintește Charles Ardant du Picq.” (din „Prefață”)

„Publicarea acestei importante monografii izvorâtă din pana arheologului marcant Adrian Constantin lorescu este remarcabilă din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, aduce un omagiu operei de o iață și, prin urmare, personalității unui arheolog care a murit prea devreme, aducând la lumină ezultatele anilor săi de cercetare privind cetățile getice din Moldova, acum, la mai bine de 40 de ani de a finalizarea manuscrisului.

Dar nu doar respectul pentru munca autorului, care a reușit să își lase amprenta ca arheolog de mare valoare atât în Iași, cât și în întreaga Moldovă în vremuri dificile și într-un mediu complex, l-a determinat pe editor să publice această carte după atâția ani, ci, mai ales, importanța științifică pe care o are și stăzi această lucrare, în ciuda prezenței în conținutul ei a unor opinii care astăzi nu mai sunt de actualitate. Lucrarea reprezintă o etapă importantă în studiul cetăților din faza „getică” a epocii fierului din această regiune, despre care știm încă prea puțin: de exemplu, cum să numim locuitorii de atunci din ceastă regiune istorică, care ne sunt cunoscuți doar prin reflecțiile lor în vestigiile arheologice?” Alexander RUBEL