Volumul este o sinteză a istoriografiei medievale care pune accentul pe cultura materială a elitelor din Transilvania în perioada Evului Mediu.

Această lucrare surprinde pentru început apariția elitelor și a centrelor de producție a bunurilor din Transilvania Evului Mediu, continuând mai apoi cu locurile unde își desfășurau activitatea elitele, ca în final să se concentreze pe averi și familiile de materiale, respectiv bunuri.

Autorul concluzionează ferm faptul că Evul Mediu „pus sub lupă nu este nici întunecat, nici misterios, nici murdar, nici fără zestre ori bunătăți.”

Adrian Andrei Rusu: „Dorința autorului ar fi aceea de a nu lăsa ca cele aici sintetizate să prindă mucegai și să se transforme într-un tratat. Ar vrea să fie mai ales deschideri de uși. Ele cer reluate, criticate ori dezvoltate pentru a-și îndeplini menirea pentru care au fost scrise.”

„În paginile dicţionarului se regăsesc o seamă de termeni care desemnează şi atitudini. Sunt deopotrivă chestiuni benefice, cât şi neglijenţe ori rele practici. Fără includerea lor am da impresia că navigăm într o lume de relicve frumoase care aşteptau de multişor să fie mai sofisticat descrise ori descompuse doct la nivel de amănunte. Se vede însă uşor că ele reprezintă o realitate aglomerată şi vie, care nu mai deţine niciun fel de stavile legale ori profesionale. Ilustrarea termenilor s-a realizat deopotrivă textual, cât şi grafic, însă inegal. Unele detalii sunt atât de rare ori atât de puţin cunoscute, încât meritau studii aparte. Nu avem ce modalitate de rigoare să utilizăm în exemplificări, ele mereu sunt disproporţionate numeric. Selecţia imaginilor a fost fatalmente inegală, pe măsura subiectelor la care se alătură.” (din „Puţine explicaţii”)

Istoriografia domniei lui Ștefan cel Mare a devenit imensă. Extensiunea ei nu are legătură cu sanctificarea voievodului, ci se prelungește dintr-o conștiință mult mai comună, perfect surprinsă încă de către Mihail Kogălniceanu: Ștefan ar fi lăsat o moștenire atât de prodigioasă, încât te izbești la tot pasul de ea, copleșit și magnetizat. Din păcate, istoricii au reușit să calce apăsat pe urmele acestui trend, ca și când erau de admis mari rupturi între ce l-a precedat și tot ceea ce i-a urmat; ori, și mai clar, între lumea lui și cea care l-a înconjurat (Transilvania, Polonia, muntenii, tătarii și turcii). Este imposibil să zăbovești asupra unui timp istoric fără să-i admiți, constați și să-i respecți materialitățile. Toate faptele lasă „urme”, pioșenia „se manifestă”, gândurile reale nu se pot confirma decât dacă „au dovezi”. Ce să mai discutăm despre condiții de trai, luptă, împletire ori opoziție față de natură? Așadar, trebuie să trecem prin multe, dar nu toate, ca să ne apropiem de suporturile pământene ale domniei lui Ștefan cel Mare. Și parcă Moldova prinde alte contururi... Construcția derulată în volum va încerca să argumenteze dacă era nevoie de un asemenea tip de cercetare.

„The history of the Roman auxilia was for the first time closely examined by C. Cichorius. An early attempt to discuss various topics and aspects related to the place and role of the auxiliary units in the Roman army belongs to G. L. Cheesman. For the study herein, of great significance are the studies of W. Wagner and K. Kraft4, who tackle, others also the units active on the territory of Moesia Superior. J. Beneš approaches the issue of auxiliaries from the two Moesiae and the Dacian provinces, initially in a 1970-study and then in a monograph issued in 1978.

In 1980, P. A. Holder also contributed an article to the basic reference work on the topic of Roman auxilia and their history in the Roman empire during the 1st century AD at a time when the evidence was limited (to some degree represented by military diplomas) and difficult to interpret together with our knowledge on the history auxiliary units known later to be stationed in the mentioned provinces. The special importance of the study consists in the attempt to equate the units recorded in the 1st century with those attested with certainty through 2nd century-military diplomas. The approach has been recently furthered by the publication of two overviews on the displacement of the auxiliaries under Trajan and Hadrian.” Introduction

Istoria Regimentului al II-lea român de graniţă, cu statul major la Năsăud (1763–1851), din cadrul structurilor militare imperiale austriece, este cunoscută, atât ca urmare a rolului avut în unele evenimente istorice care i-au definit existenţa, cât şi datorită studiilor şi scrierilor istoriografice, mai vechi sau de dată mai recentă. Mult mai puţine date au fost publicate despre Batalionul I Grăniceresc de Gardă (1933–1940) – destinat, inițial, pentru a fi cantonat în Năsăud, dar instalat efectiv în garnizoana Bistriţa – înfiinţat de regele Carol al II-lea, menit a fi continuatorul vechiului regiment năsăudean, şi care a avut ca areal geografic de recrutare locuitorii din fostele comune grănicereşti. Tocmai de aceea, lucrarea de faţă îşi propune să ofere cititorilor un corpus documentar privitor la acest batalion prin publicarea sau reluarea unor materiale scrise, provenite din mai multe surse: Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud al Arhivelor Naţionale, Muzeul Grăniceresc Năsăudean, Arhivele Militare Piteşti, presa vremii, însemnări memorialistice etc. (Editorii)