-

 

On peut arguer que, de nos jours, après plus dʼun siècle de cinéma, lʼutopie reste lʼune des grandes absentes de lʼhistoire du septième art. Certes, on peut être tenté dʼappeler «utopiques» les mondes idéals et idylliques dépeints par certains films, mais le genre comme tel a rarement suscité lʼintérêt des réalisateurs. Qui plus est, à part quelques exceptions, comme Les Mondes futurs (Things to Come, 1936) de William Cameron Menzies ou Les Horizons perdus (Lost Horizon, 1937) de Frank Capra, le cinéma sʼest penché sur lʼantiutopie plutôt que sur lʼutopie. Cette tendance soulève déjà quelques problèmes pertinents par rapport à la fonction sociale du cinéma. Par exemple, il semble que les antiutopies cinématographiques, plus ou moins connues, ont émergé dans un contexte dʼinsécurité sociale ou économique. Cela peut bien être le cas de quelques films parus dans les années vingt en Allemagne (notamment Metropolis de Fritz Lang, mais aussi La Ville sans juifs de Hans Karl Breslauer) ou de certains films américains qui traduisent métaphoriquement la récente crise économique (comme Elysium, réalisé par Neill Blomkamp). Dans dʼautres cas, lʼantiutopie cinématographique a servi comme moyen de questionner, ouvertement ou de manière voilée, le système capitaliste ou les défis de lʼaction politique. Ainsi on peut soutenir que certains films de propagande soviétiques (notamment, lʼAelita de Yakov Protazanov ou Le Nouveau Gulliver dʼAlexandre Ptouchko) et quelques produits cinématographiques parus dans le sillage de Mai ʼ68 (comme LʼAn 01, réalisé par Jacques Doillon, Alain Resnais et Jean Rouch) présentent assez de similarités génériques pour servir de point de départ pour une réflexion systématique. Puisquʼune discussion en détail sur lʼutopie et lʼantiutopie en cinéma semble toujours faire défaut, nous espérons que ce volume des Cahiers Echinox pourra fournir lʼoccasion dʼexplorer ces problèmes, et beaucoup dʼautres, plus à fond.

Teatrul a fost perceput, începând cu cea de‑a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, ca fiind unul dintre cele mai importante mijloace de afirmare a identităţii culturale şi naţionale a românilor din Sibiu şi Transilvania, cu un rol esenţial în educaţia şi emanciparea populaţiei. Cercetarea Manifestările teatrale ale societăţilor culturale româneşti din Sibiu, expresie a identităţii naţionale îşi propune să studieze activitatea cultural-teatrală de mare însemnătate care s-a conturat în cadrul societăţilor culturale româneşti din Sibiu, ca o formă esenţială de afirmare a identităţii şi unităţii culturale a românilor sibieni şi transilvăneni. Ne‑am propus să realizăm o cercetare detaliată a mişcării teatrale a societăţilor culturale româneşti din Sibiu, cu prezentarea succesivă a contribuţiilor aduse în acest domeniu de cele mai importante reuniuni culturale româneşti din Sibiu – Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român şi Reuniunea Sodalilor Români din Sibiu, devenită ulterior Reuniunea Culturală Naţională a Meseriaşilor Români din Sibiu. Societăţile culturale au contribuit la dezvoltarea teatrului românesc, promovând această formă de artă în rândul tuturor păturilor sociale şi creând premisele evoluţiei teatrului spre o formă de manifestare cu un scop nobil, acela al ridicării gradului de cultură. Manifestările teatrale organizate de societăţile culturale româneşti din Sibiu au reprezentat o parte semnificativă din ansamblul vieţii culturale a românilor din Sibiu, motiv pentru care am considerat oportună aducerea unor contribuţii la o istorie a teatrului local şi o analiză a acestor manifestări ale artelor spectacolului. Lucrarea va evidenţia faptul că teatrul a fost o formă de manifestare a identităţii naţionale a românilor din Sibiu şi Transilvania, cu un rol esenţial în afirmarea unităţii culturale şi naţionale, dar şi în emanciparea populaţiei româneşti din Sibiu şi din Transilvania. (Sorana Maier)