„O serie de lucrări recente privind istoria Europei de Est au căutat să recupereze agendele şi acţiunile comunităţilor sau ale persoanelor care s-au opus sau au respins tendinţele naţionalizării în perioada de dinainte de primul război mondial. Reinterpretarea istoriei habsburgice datorată lui Pieter Judson este, probabil, cea mai ambiţioasă încercare de a arăta cum un imperiu est-european a rezistat mult mai bine în faţa naţionalismului decât s-a crezut în general1. Cazul Imperiului rus pare mai puţin ambiguu în această privinţă, în special în ultimele decenii ale domniei Romanovilor, când proiectele şi încercările de naţionalizare pe scară largă au fost articulate şi realizate atât de demnitarii imperiali, cât şi de activiştii naţionalişti, în special în anumite regiuni din cadrul periferiilor occidentale ale imperiului2, locuite de o populaţie slavă de est (ucraineni şi bieloruşi) şi puternic contestate de proiectele naţionale rus şi polonez3. Statul Romanovilor a prezentat trăsături incontestabile ale unui „imperiu naţionalizant”, care „a produs spaţii de luptă şi concurenţă între naţionalismul rus şi proiectele alternative de consolidare naţională la periferiile imperiale”4. Cu toate acestea, nu toate provinciile ruseşti au fost afectate în aceeaşi măsură de această tendinţă crescândă spre mobilizare etnică. Basarabia a fost extrem de lentă în a reacţiona la diversele încercări de implicare a populaţiei sale predominant ţărăneşti în proiectele concurente de construire a naţiunii. Discursurile externe generate de Imperiul rus şi de proiectul de construire a naţiunii române au dat naştere unei concurenţe simbolice foarte active, care s-a manifestat în sfera politică şi ideologică, dar nu a avut vreun impact sesizabil asupra locuitorilor din regiune.” (din Introducere)
„The frontiers of the Roman Empire, over 5000 km long, stretch from the Atlantic coast of Scotland, along the Rhine and the Danube, also enclose the Banat region and Transylvania, then going down along the Oriental Carpathians to the Black Sea; from the southern coast of the Black Sea they continue towards the Near East until the Red Sea; then, in North Africa, they line the edge of the Sahara desert until the Atlantic coast of Morocco. Over this entire area, visible traces of fortifications, roads and settlements are still preserved, but numerous monuments still lay hidden underneath the earth. Despite the fact that the Roman frontiers crossed regions with different relief and climate, they constitute a whole in that they were designed to protect Roman territories. The research of these monuments and the preservation policy regarding them was and is unequal in the various presentday states on whose territory traces of the Roman frontier are to be found. Consequently, in the ‘80s of the 20th century, the idea of globally protecting the Roman frontiers, viewed as a unitary monument, was met. In 1987, Hadrian’s Wall in United Kingdom was declared a UNESCO monument. It was followed in 2005 by the German-Raetian sector, on which occasion the UNESCO committee decided to set up the ‘Frontiers of the Roman Empire’ site. (...)
This project through its complexity generated an interdisciplinary approach of the proposed subject stimulating such future attempts in the archaeological research field. By using the latest technical methods of non-destructive investigation the project did not damage the stratigraphy of the archaeological site obtaining instead a high amount of data otherwise time consuming judging from the archaeological excavations perspective contributing also to the preservation of the cultural heritage.” - Introduction
„Arheologia este, prin diversitatea metodologică şi caracterul interdisciplinar, un domeniu fascinant, care furnizează în permanenţă date noi şi importante pentru cunoaşterea unor aspecte din istoria comunităţilor arhaice de pretutindeni. Însă, prin plurivalenţa întreprinderilor ştiinţifice, acest sector de activitate pare să se distingă din ce în ce mai bine de domeniul propriu-zis al istoriei. Cercetarea arheologică presupune, pe lângă săpătură propriu-zisă, o documentare temeinică pe baza literaturii de specialitate, dar și interacțiunea directă cu rezultatele cercetărilor colegilor de breaslă. Bineînțeles că publicarea roadelor acestor cercetări reprezintă scopul final pentru arheologi, dar dobândirea informației imediat ce ea poate fi furnizată într-o manieră ştiinţifică constituie o oportunitate deosebită. Acesta este scopul mărturisit al reuniunilor științifice organizate anual la Iași, de către Institutul de Arheologie al Academiei Române. Evenimentele respective sunt dedicate diseminării în premieră a celor mai noi rezultate ale cercetărilor arheologice de pe teritoriul României. De altfel, faptul că această sesiune are loc, constant, în luna octombrie, imediat după încheierea campaniilor de cercetare arheologică, reprezintă un argument în susținerea ideii de mai sus.” (din „Introducere”)