[...] „În aceste pagini nu am intenționat să facem un periplu în istoria proceselor de vrăjitorie din Europa și, cu atât mai puțin, o prezentare a fenomenului magic. Ne-am axat astfel mai mult pe o punere în context a documentelor care formează ediția, pe o incursiune comparativă vest–est a modului în care a reacționat societatea europeană, în ansamblul ei, prin organele statului și cele ale Bisericii față de practicile magice și, în special, față de vrăjitorie. Fiecare document prezintă propria «poveste» și creează, la o primă vedere, senzația de autonomie. O lectură aprofundată a documentelor va evidenția însă că episoadele relatate au legătură între ele atât din punctul de vedere al conținutului, cât și al formei în care sunt redactate. Voiajul în timp și spațiu pe care îl propunem cititorului pornește din Franța anului 1623 și se încheie pe plaiuri transilvane în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Vom putea afla poveștile de viață, dinainte ca ele să se stingă pe rugul aprins, ale lui Jean Michel, Marie Magdelaine, Eva Rosina și ale altora ca ei… Recomandăm, așadar, citirea documentelor pentru o mai bună înțelegere a fenomenului persecuțiilor de vrăjitoare și, deopotrivă, a naturii umane.” (Marius Eppel, „Studiu introductiv“)

„Acest volum împreună cu Voices of the Churches, Voices of the Nationalities. Competing Loyalties in the Upper House of the Hungarian Parliament (1867–1918), apărut în 2019 la editura Peter Lang din Berlin, constituie o parte din realizările știinţifice ale proiectului Vocile Bisericilor, Vocile Naţionalităţilor. Loialităţi concurente în Casa Magnaţilor din Parlamentului Ungariei (1867–1918), finanţat de UEFISCDI prin PNII-RU-TE-2014-4-1231 și condus de lector univ. dr. Marius Eppel.

Proiectul menţionat a fost conceput încă de la început astfel încât să urmărească două nișe de analiză: prima reprezentând discursurile produse de clericii magnaţi în cadrul dezbaterilor din parlamentul Ungariei Dualiste, și o a doua care să includă dimensiunea prosopografică necesară abordării noastre, pentru a contura profilul colectiv al acestui grup în toate aspectele sale relevante. Evident, decorul politic al Transleithaniei a constituit o piesă esenţială în puzzle-ul Biserică-Stat-Naţiune, care rezumă, de fapt, pilonii centrali ai tuturor dezbaterilor prezente în acest volum.” din Cuvânt înainte

The purpose of this volume was to bring together two previously published studies on two different archaeological units of the same site. This idea came as the authors have a long experience on what it means to keep searching and bring together information in order to have an overall picture on a subject. Furthermore, the stratigraphic and the numismatic analyses of the two archaeological units – the baths complex and the vicus – offer the possibility to synchronise the building phases between the baths and the vicus and to include the numismatic evidence in the general statistics of the site (tables; graphs).

Certainly, one can ask why we did not proceed from the beginning directly with a book? It was all depending on various unpredictable factors such as: the area of excavations; the length of the period for systematic investigations/year; the relevance – quantity and quality – of the numismatic evidence that was going to be collected during excavations; the financial support involved to allow, first, to continue the archaeological investigations, second, to which scale can the excavations be carried on.

The rescue excavations following the building of a segment of the motorway A3, Brașov-Borș, have led to the discovery of almost the entire area of the archaeological site of Sutor (hypothetically identified with the ancient Optatiana mentioned on the Peutinger’s Tabula): the auxiliary fort, the bath complex and the vicus. Unfortunately, as the investigations has proven, the auxiliary fort area cannot be properly excavated as the alluvial layer – a consequence of the numerous floods of the river Almaş in 1879, 1980 – has a thickness up to 2 m.

În perioada 1965–1989 s-au produs în România circa 550 de filme, dintre care ceva mai mult de jumătate sunt cunoscute drept „filme de actualitate”. Potrivit definiţiei oficiale, redactată în 1968 în urma şedinţei Comisiei Ideologice din 23 mai, unde Nicolae Ceauşescu şi Paul Niculescu‑Mizil s-au întâlnit cu cineaştii, acest tip de film este „inspirat din diferite zone şi aspecte ale realităţii”. În ciuda caracterului vag, descrierea stabileşte o relaţie directă între realitatea cotidiană comunistă şi poveştile pe care filmele de actualitate se presupune că trebuie să le prezinte. O intervenţie oficială din 1976, prezentă într‑un program de măsuri privind aplicarea hotărârilor privind munca ideologică stabilită în cadrul Congresului al XI‑lea al Partidului şi de Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste, aduce clarificări suplimentare prin conturarea ideii că filmul de actualitate trebuie să evidenţieze „rolul conducător al partidului în construirea socialismului, figura omului nou, a comunismului, participarea maselor la elaborarea şi înfăptuirea politicii partidului, la conducerea societăţii, procesul de educare a oamenilor muncii în spiritul normelor eticii echităţii socialiste”. Acest gen cinematografic are obligativitatea de a atrage cât mai mulţi spectatori la nivel autohton şi trebuie să pătrundă pe plan mondial, pentru a promova nivelul socioeconomic al României. Cristian Tudor Popescu remarcă faptul că filmul de actualitate are sarcina de a propaga ideologia naţional-comunistă românească şi, prin urmare, trebuie să rămână subordonat scopului propagandistic. Ideea că filmul de actualitate nu are altă calitate decât aceea de a deservi scopuri ideologice este împărtăşită de majoritatea cercetătorilor care au inclus în lucrările lor şi o discuţie despre această linie tematică; printre ei se numără: antenumitul C.T. Popescu, Călin Căliman şi alţii despre care vom discuta mai în detaliu, pe parcurs. (din „Introducere”)