„Evenimentele istorice se consemnează de-a lungul timpului şi sunt o comoară pentru toţi cei care nu au fost prezenţi, însă doresc să cunoască trecutul pentru ca el să nu rămână uitat în negura timpului. Asemenea oricărui tezaur Arhivele devin importante şi încep să joace un rol special atunci când sunt studiate, sunt scoase la lumină şi puse la dispoziţia cititorului. Cine ar fi putut spune că cei care au jucat un rol atât de important în martiriul episcopilor, preoţilor şi credincioşilor greco-catolici vor putea deveni o sursă de documentare esenţială în descoperirea evenimentelor care au avut loc într-o perioadă relativ recentă însă deosebit de tulbure? Evocarea figurii episcopului martir Ioan Bălan în paginile acestei cărţi reprezintă un act de aducere aminte cu recunoştinţă a istoriei recente a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică şi a mărturiei sale de credință şi fidelitate faţă de Cristos, Bunul Păstor şi Capul Bisericii“. (Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj)

„În conștiinţa multor români, dimineaţa zilei de 8 mai 1999 a trecut neobservată.

Atunci, în a doua zi a vizitei sale în România, Papa Ioan Paul al II-lea pășea, întro manieră mai curând discretă, în curtea cimitirului Bellu catolic din București.

Ținuse să se roage la câteva morminte cunoscute până atunci mai curând evlaviei populare. Trei dintre episcopii Bisericii Greco-Catolice – desfiinţată în 1948 și supusă la o lungă persecuţie, până la sfârșitul lui 1989 –, fuseseră înmormântaţi acolo în perioada comunistă.

Primul dintre cei trei, Vasile Aftenie (născut în 14 iulie 1899), a fost înhumat pe ascuns de Securitate în după-amiaza zilei de 10 mai 1950. Se sfârșise cu câteva ore mai devreme, în noaptea precedentă, la penitenciarul Văcărești, unde se afla încarcerat, după 25 martie, data când făcuse un grav accident vascular cerebral. După opt luni de anchete dure în subsolurile Ministerului de Interne, deznodământul era de așteptat, chiar și pentru un om de cincizeci de ani, cu o sănătate bună, așa cum era episcopul. Aura suferinţei lui a însoţit ulterior mărturia Bisericii clandestine, fiind în același timp un semn pentru toţi că martiriul pentru credinţă și recunoașterea lui publică nu se prea întâlnesc simultan în istorie. Întrun târziu, după o lungă și anevoioasă documentare arhivistică, i-a fost atestat martiriul în favoarea Bisericii Greco-Catolice. Episcopul Aftenie a putut intra oficial în panteonul sfinţilor, în 2 iunie 2019. A fost beatificat împreună cu ceilalţi șase episcopi greco-catolici de Papa Francisc însuși, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.” (din „Prefață”)

Între gesturile de omagiere a marelui voievod la împlinirea a patru secole de la plecarea în veşnicie, în 1904, s-a înscris elaborarea unei sinteze a domniei lui Ștefan cel Mare de către Nicolae Iorga. În acelaşi timp, Ioan Tanoviceanu a întocmit un pomelnic cu numele a 111 boieri, cu care „a cârmuit ţara Ștefan Vodă 47 de ani, două luni şi trei săptămâni”, iar Gheorghe Ghibănescu a publicat un material amplu cu fişele biografice a 120 de mari boieri, precizând că „pe foarte mulţi dintre aceşti înalţi demnitari i‑a lovit sineaţa ori arcul omorâtor al duşmanilor în nenumărate lupte şi pe prea puţini i‑a lovit securea ori buzduganul voievodului”. O listă a boierilor fusese însă publicată şi în urmă cu aproape două decenii, la 1883, cu prilejul inaugurării statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare în faţa Palatului Administrativ de la Iaşi. (din Introducere)

„Autorul, de formație cleric, tinde să subsumeze caracterul național al artei religioase românești din Transilvania și din Principate caracterului universal al artei bisericești răsăritene, ceea ce, până la un punct, este perfect sustenabil. Remarcăm concluziile pertinente ale autorului, rezultate de pe urma unor analize și studii teoretice din bibliografia universală și românească, dar și ca rezultat al propriilor cercetări de teren. Adesea, aspecte rămase în suspensie sau neobservate de predecesori ajung să fie relevate pentru prima oară în această lucrare. În cadrul studiilor de caz, se emit pentru prima oară anumite ipoteze, se fac încadrări corecte, se îndreaptă anumite opinii mai vechi rămase fără suport. Remarcăm sobrietatea stilului lucrării, caracterul ei științific, bazat pe elemente de teologie, de arhitectură, de pictură, de istoria artelor, de istorie generală, fără divagații de prisos și fără aspecte sentimentale sau limbaj metaforic- artistic, care ar fi fost nepotrivite și ar fi impietat asupra valorii excursului. În finalul lucrării, autorul – ca mărturie că stăpânește de o manieră exemplară subiectul studiat – trasează și direcții de cercetare pentru viitor, prefigurând noi rezultate necesare pentru înțelegerea mai profundă a temei iconostasului transilvănean.” - Ioan Aurel Pop