„În mod direct sau indirect, o carte poate fi considerată un autoportret al autorului ei. Textele reunite în volumul «Incursiuni în lumea cărților» reușesc să schițeze profilul spiritual complex al unei autoare care trăiește din plin magia cărților. Ele reflectă bogata activitate a unui cronicar literar autentic, stăpân pe mijloacele sale de expresie, a unui critic literar aflat în plin proces de afirmare. Adunate într-o carte, cronicile literare de odinioară se trezesc la viață, revin în actualitate. Mai mult, textele încep să comunice între ele, dobândind semnificații pe care fragmentele publicate inițial nu le aveau.“ (Gheorghe Glodeanu)

Subiectul acestei cercetări doctorale a fost foarte bine ales, problematica abordată, a colindatului și colindelor într-o zonă folclorică din Sălajul istoric fiind de mai multă vreme una de stringentă necesitate în etnologia și folcloristica românească, încadrabilă chiar în ceeea ce se numește mai nou etnografia și folcloristica de urgență.

 

Marele etnomuzicolog român Ilarion Cocișiu (1910–1952) a lansat, la începutul deceniului al șaselea al secolului trecut, ipoteza inexistenței unui repertoriu substanțial de colinde în întreg arealul nord-vestic al spațiului nostru etnocultural, dispariția vechilor colinde fiind pusă de el pe seama severului control instituit, după 1700, de Biserica Română Unită cu Roma – Greco-Catolică în viața spirituală a satelor din Maramureșul istoric, din Țara Oașului și Ugocea, din Chioar, din Sălaj, din zona Codrului și Câmpia Sătmarului.

 

Această ipoteză a fost numai parțial argumentată de ilustrul folclorist muzical, care n-a putut cunoaște, pe atunci, realitatea copleșitoare că tocmai din acest colț de țară aveau să fie scoase la lumină variantele colind ale celor trei capodopere ale epicii versificate din folclorul românesc: Miorița, Meșterul Manole și Soarele și Luna, și de aceea s-a referit mai cu seamă la instituția cetei de feciori și la schimbările repertoriale ale acestora, marcate, într-adevăr, de intervenția culturală puternică a Bisericii Române Unite, prin mănăstirile greco-catolice atât de influente de la Bixad și Máriapócs (Szabolcs-Szatmár-Bereg Megye-Ungaria). Ideea lansată de Ilarion Cocișiu n-a putut fi discutată deschis de alți cercetători în condițiile rezervelor ideologice și interdicțiilor din perioada comunistă, când nu s-au putut angaja investigații lămuritoare asupra problematicii, singurele materiale despre colindat și colinde fiind adăpostite în colecții particulare și în fondurile arhivelor de specialitate din București, Cluj și Iași, sau în lucrări monografice locale sau zonale, nedestinate publicării. Fără să fi fost valorificate din 1948–1949 până în 1989, materialele inedite din arhive și biblioteci își așteptau cercetătorii.

 

Așa cum se prezintă, cercetarea aceasta este rezultatul unei munci sistematice din perioada studiilor de doctorat, bine îndrumată de la început, de domnii profesori Ion Simuț și Florin Cioban, pe care, în ultimii doi ani, am încercat să-i sprijinim și noi în documentarea întreprinsă la Arhiva de Folclor a Academiei Române, unde i s-au pus la îndemână fondurile inedite de manuscrise, notele de teren ale specialiștilor clujeni din Fondul Auxiliar Literar și din înregistrările sonore ale Fondului de Magnetofon. (Prof. univ. dr. Ion Cuceu)

„Autorul, de formație cleric, tinde să subsumeze caracterul național al artei religioase românești din Transilvania și din Principate caracterului universal al artei bisericești răsăritene, ceea ce, până la un punct, este perfect sustenabil. Remarcăm concluziile pertinente ale autorului, rezultate de pe urma unor analize și studii teoretice din bibliografia universală și românească, dar și ca rezultat al propriilor cercetări de teren. Adesea, aspecte rămase în suspensie sau neobservate de predecesori ajung să fie relevate pentru prima oară în această lucrare. În cadrul studiilor de caz, se emit pentru prima oară anumite ipoteze, se fac încadrări corecte, se îndreaptă anumite opinii mai vechi rămase fără suport. Remarcăm sobrietatea stilului lucrării, caracterul ei științific, bazat pe elemente de teologie, de arhitectură, de pictură, de istoria artelor, de istorie generală, fără divagații de prisos și fără aspecte sentimentale sau limbaj metaforic- artistic, care ar fi fost nepotrivite și ar fi impietat asupra valorii excursului. În finalul lucrării, autorul – ca mărturie că stăpânește de o manieră exemplară subiectul studiat – trasează și direcții de cercetare pentru viitor, prefigurând noi rezultate necesare pentru înțelegerea mai profundă a temei iconostasului transilvănean.” - Ioan Aurel Pop