Fenomenul totalitar a marcat, în mod tragic, istoria secolului XX. De‑a lungul acestui secol, în numeroase ţări, o parte importantă a populaţiei lumii a suportat presiunea unor regimuri totalitare de stânga sau de dreapta.

Instaurate în numele unor ideologii şi legitimându‑se prin ele, aceste regimuri comuniste sau fasciste promiteau o schimbare radicală a societăţii, în conformitate cu proiecte utopice, derivate din respectivele ideologii totalitare, realizarea unui „bine” general de care să beneficieze toţi membrii noii societăţi. Acesta a fost pretextul pentru ca deţinătorii puterii politice să exercite o dominaţie totală asupra întregii societăţi, asupra fiecărui individ, prin intermediul partidului‑stat, politizând şi ideologizând întreaga viaţă socială.

Apariţia regimurilor totalitare este legată de problemele ridicate de modernizarea unor societăţi, de eliminarea disfuncţionalităţilor inerente acestui proces de modernizare. Aceste regimuri au promis o modernizare rapidă şi în beneficiul tuturor membrilor societăţii sau, mai bine zis, al celor pe care ele îi considerau, pe criterii ideologice, demni să facă parte din noua societate. Gradul în care ele au reuşit să‑şi respecte această promisiune este discutabil. Cu siguranţă însă, regimurile totalitare au reuşit să folosească mijloacele tehnice existente în societăţile moderne pentru a‑şi întări, pentru a‑şi extinde controlul asupra întregii vieţi sociale, asupra fiecărui individ, pentru a‑şi elimina adversarii reali sau posibili, pentru a se menţine la putere. (din „Introducere”)

„Autorul, de formație cleric, tinde să subsumeze caracterul național al artei religioase românești din Transilvania și din Principate caracterului universal al artei bisericești răsăritene, ceea ce, până la un punct, este perfect sustenabil. Remarcăm concluziile pertinente ale autorului, rezultate de pe urma unor analize și studii teoretice din bibliografia universală și românească, dar și ca rezultat al propriilor cercetări de teren. Adesea, aspecte rămase în suspensie sau neobservate de predecesori ajung să fie relevate pentru prima oară în această lucrare. În cadrul studiilor de caz, se emit pentru prima oară anumite ipoteze, se fac încadrări corecte, se îndreaptă anumite opinii mai vechi rămase fără suport. Remarcăm sobrietatea stilului lucrării, caracterul ei științific, bazat pe elemente de teologie, de arhitectură, de pictură, de istoria artelor, de istorie generală, fără divagații de prisos și fără aspecte sentimentale sau limbaj metaforic- artistic, care ar fi fost nepotrivite și ar fi impietat asupra valorii excursului. În finalul lucrării, autorul – ca mărturie că stăpânește de o manieră exemplară subiectul studiat – trasează și direcții de cercetare pentru viitor, prefigurând noi rezultate necesare pentru înțelegerea mai profundă a temei iconostasului transilvănean.” - Ioan Aurel Pop