A avea sau a fi? Istoria este, în toată complexitatea registrelor sale, înfăptuită de cele mai multe ori de eroi necunoscuţi, împinşi în malaxorul destinului de entităţi oscilante între a fi autoritatea şi a avea autoritatea, determinate de interesele primare de a fi şi a avea. Or, dincolo de registrul relaţiilor interumane, acest aspect a fost transferat şi în cel al raporturilor dintre entităţile statale, politice sau juridice, iar scena internaţională a perioadei interbelice şi postbelice ne demonstrează acest binom inseparabil.

Într‑o călătorie pe mare, discretă, a Regelui Carol al II‑lea pe tărâmul turc, cu o lună înainte de declanşarea Războiului Mondial, acesta avea să fie întâmpinat de către İsmet İnönü – succesorul lui Mustafa Kemal (Atatürk) – la Palatul Dolmabahçe, în inima fostului Imperiu. În timpul întrevederii, între amabilităţi şi discuţii diplomatice, cei doi au zăbovit multă vreme în faţa hărţii Europei. Au încercat să înţeleagă în ce fel, dacă, când şi cum, noul război putea să le afecteze destinele. Erau de acord să amâne decizii decisive şi să evite pe cât posibil acţiunile Germaniei şi Uniunii Sovietice în regiune.

İ. İnonü, convins că România nu mai poate fi salvată din calea războiului, dorea să vadă cu orice preţ conflictul departe de frontierele şi de apele sale, iar pe sovietici cât mai departe de Strâmtori. Liderul turc, convins că Germania va ajunge în Balcani, încerca să îi convingă pe români să se apropie de sovietici. La rândul său, monarhul român, cu o intenţie similară, îi încredinţa Turciei mandatul de a media discuţiile cu sovieticii privind soarta Basarabiei într‑un eventual război. (din „Introducere”)