-

„Sfârșitul Primului Război Mondial și constituirea României Mari au însemnat conștientizarea de către factorii decizionali și de către populaţie a necesităţii unor schimbări profunde la nivelul instituţiilor statului român. Era important să fie puse în practică nu doar dezideratele prevăzute în modificările constituţionale din 1917 (reforma agrară, votul universal masculin) sau în declaraţiile de Unire ale Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, dar și alte promisiuni ale guvernanţilor sau rezolvarea unor doleanţe mai vechi ale românilor: autonomie locală, descentralizare administrativă etc. În primii ani postbelici se observă, pe de-o parte, cel puţin la nivel declarativ, disponibilitatea oamenilor politici spre schimbare, iar pe de altă parte, radicalizarea unui curent contestatar și revendicativ, incluzând aici și mișcările de stânga. Era necesară adoptarea unei legislaţii uniforme, care să fie aplicată și înţeleasă la nivelul întregii Românii. Printre priorităţile legislative, de care România și românii aveau nevoie, se aflau: o nouă Constituţie, modificări substanţiale ale legislaţiei electorale și ale funcţionării administraţiei și principalelor instituţii ale statului. Pentru edificarea României Mari era nevoie de un Parlament ales, obiectiv îndeplinit în urma alegerilor din noiembrie 1919, și de guverne care să iniţieze aceste proiecte, dar mai ales să le pună în aplicare. Totodată, ar fi trebuit ca Parlamentul, guvernul, agenţii statului să fie recunoscuţi și acceptaţi de către populaţie și de către majoritatea factorilor politici, iar aceștia să se pună de acord în privinţa direcţiei de dezvoltare și a modului în care ar trebui să arate România. În mai puţin de trei ani au fost organizate trei scrutine electorale. Guvernul Alexandru Vaida-Voevod, rezultat în urma alegerilor din noiembrie 1919 a fost de scurtă durată (noiembrie 1919 – martie 1920), fiind urmat de guvernele Alexandru Averescu (martie 1920 – decembrie 1921), Take Ionescu (decembrie-ianuarie 1922) și Ion I.C. Brătianu (ianuarie 1922 – martie 1926).” (din „Studiu introductiv”)

Universul intelectual românesc al secolului XX a fost constant dinamizat de „slujitorii” muzei Clio. Momente determinante din existenţa României moderne au găsit în această sferă a cunoaşterii o voce indispensabilă articulării discursului politic. Realizarea şi consolidarea României întregite în 1918, dar şi forţele ce au declanşat comunizarea ţării după cel de‑al Doilea Război Mondial i-au implicat pe unii istorici fie prin forme ale angajamentului politic, fie prin prisma preocupărilor ştiinţifice.

Lucrarea intitulată „Andrei Oţetea: un spirit al Sorbonei în România secolului XX” tratează parcursul unui istoric transilvănean format în mediul universitar francez al primului deceniu interbelic. Efervescenţa ce caracteriza ştiinţa trecutului în anii petrecuţi ca student la Paris, profesorii care îl îndrumă şi, mai ales, dorinţele sale de a se ridica la exigenţele Universităţii Sorbona îi marchează reperele intelectuale. Statutul de titular al unei catedre universitare de istorie îi facilitează conexiunile instituţionale, manifestând un interes constant pentru a face cunoscute în ţară curente şi orientări noi ce plecau din prestigiosul centru ştiinţific. Regimul comunist produce însă ruptura. Timp de mai bine de un deceniu, lui Oţetea nu i se permite să revină în Franţa. Abia contextul creat de destinderea politică îl readuce la Paris, de care rămâne legat până la sfârşitul vieţii, fie prin poziţii oficiale, fie prin amiciţii intelectuale. (din „Introducere”)

 

Indicele poate fi accesat descărcând fragmentul atașat.