Volumul de faţă cuprinde 1062 de scrisori, care, în intervalul 1930–1949, au circulat între Ion Muşlea şi respondenţii la chestionarele Arhivei de Folklor a Academiei Române. [...] Cu excepţia a douăsprezece scrisori, care au circulat între Ion Muşlea şi preotul profesor Victor Ioan Oprişu, publicate de Ioachim Lazăr, restul de o mie cincizeci sunt inedite, păstrate în cadrul Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române”, în dosarele administrative ale primului director al Arhivei, sub eticheta „Ieşiri 1930–1948”.

"Mihaela Munteanu Siserman, maître de conférences à la Faculté des Lettres de Baia Mare, partie intégrante de l’Université Technique de Cluj-Napoca, depuis 2020 habilitée à diriger des thèses de doctorat en linguistique, est un esprit curieux, qui poursuit sans cesse de nouvelles découvertes, étant entièrement consacrée au travail dur et, en même temps fructueux, dans le domaine des sciences du langage.

Ayant fini ses études universitaires à la Faculté des Lettres de Baia Mare, la spécialisation langue et littérature roumaines – langue et littérature françaises, l’auteure continue sa formation par des études en master en linguistique générale à l’Université « Babeş-Bolyai » de Cluj-Napoca (1998). (...)

Le livre unit l’analyse et la synthèse des problèmes grammaticaux et s’évertue à éclairer de multiples facettes de la grammaire française, en laissant des traces sur l’âme et l’esprit des lecteurs et mettant en évidence la dynamique créatrice de la langue." (lect. univ. dr. Ioana Bud)

„Cartea de faţă abordează un subiect cu siguranţă inedit pentru majoritatea producătorilor şi consumatorilor de studii istorice. În mod obişnuit, o asemenea temă face obiectul interesului sociologilor şi antropologilor, în calitatea sa de fenomen social şi, într‑un sens antropologic, de fenomen cultural. Dar oare poate fi considerată povestea ultraşilor români şi un fenomen istoric? Întrebarea pe care o pun aici este, fără îndoială, una retorică, pentru orice adept al perspectivei actuale cu privire la rosturile şi definirea ştiinţei istorice. Orice bucată din realitatea socială poate fi considerată un fenomen istoric, atâta vreme cât ea aparţine trecutului, adică a trecut cel puţin o zi (dacă nu chiar un minut) de la data manifestării sale. Mai departe, sigur, pentru ca acest subiect să devină unul cu adevărat istoric, mai este necesar ca el să fie tratat potrivit metodologiei specifice acestei discipline ştiinţifice, adică să fie transformat într‑o naraţiune coerentă, sistematică, explicativă, cu valoare de adevăr, a unor fapte, fenomene, concepte, sentimente etc. care au existat cu adevărat. Nu mai intrăm în detaliile bine-cunoscute oricărui specialist, care ţin de existenţa unor surse primare relevante, de cunoaşterea unei literaturi teoretice şi de specialitate lămuritoare şi apoi de viziunea critică şi de interpretarea creatoare care dau viaţă ţesăturii născute din împletirea acestor elemente constitutive ale discursului istoriografic.” (Sorin Mitu)