„Una dintre consecinţele benefice în plan istoric ale Marii Uniri de la 1918 o reprezintă stimularea înfiinţării de instituţii de învăţământ, cultură ș.a. în teritoriile unite cu Țara. Transilvania a fost printre provinciile în care au luat fiinţă cele mai multe instituţii românești, între cele mai însemnate situânduse Universitatea Daciei Superioare la Cluj în anul 1919. Centenarul aniversării întemeierii universităţii românești a prilejuit publicarea unui număr mare de monografii și sinteze de autor, sau prin colaborarea mai multor specialiști, care par să fi epuizat cam tot ceea ce se putea scrie despre Alma Mater Napocensis (geneză, înfiinţare, evoluţie în timp etc.). În ciuda acestei literaturi știinţifice bogate recente dar și din deceniile trecute (menţionăm doar lucrările monumentale redactate de Vasile Pușcaș și volumele coordinate de Ioan-Aurel Pop, Simion Simon, Ioan Bolovan sau Ovidiu Ghitta) au rămas cu siguranţă subiecte încă neexplorate ori ce își așteaptă reluarea interpretativă, precum și aducerea în circuitul știinţific a unor surse inedited privind istoria universităţii, însemnări, documente și fotografii care sunt probabil răspândite în diverse arhive publice și private din ţară și străinătate. Tocmai de aceea, recuperarea și editarea critică a unor asemenea documente rămâne un obiectiv actual pentru cercetătorii interesaţi de istoria universităţii din capitala (neoficială) a Transilvaniei.” - Ioan Bolovan

„Cartea de faţă abordează un subiect cu siguranţă inedit pentru majoritatea producătorilor şi consumatorilor de studii istorice. În mod obişnuit, o asemenea temă face obiectul interesului sociologilor şi antropologilor, în calitatea sa de fenomen social şi, într‑un sens antropologic, de fenomen cultural. Dar oare poate fi considerată povestea ultraşilor români şi un fenomen istoric? Întrebarea pe care o pun aici este, fără îndoială, una retorică, pentru orice adept al perspectivei actuale cu privire la rosturile şi definirea ştiinţei istorice. Orice bucată din realitatea socială poate fi considerată un fenomen istoric, atâta vreme cât ea aparţine trecutului, adică a trecut cel puţin o zi (dacă nu chiar un minut) de la data manifestării sale. Mai departe, sigur, pentru ca acest subiect să devină unul cu adevărat istoric, mai este necesar ca el să fie tratat potrivit metodologiei specifice acestei discipline ştiinţifice, adică să fie transformat într‑o naraţiune coerentă, sistematică, explicativă, cu valoare de adevăr, a unor fapte, fenomene, concepte, sentimente etc. care au existat cu adevărat. Nu mai intrăm în detaliile bine-cunoscute oricărui specialist, care ţin de existenţa unor surse primare relevante, de cunoaşterea unei literaturi teoretice şi de specialitate lămuritoare şi apoi de viziunea critică şi de interpretarea creatoare care dau viaţă ţesăturii născute din împletirea acestor elemente constitutive ale discursului istoriografic.” (Sorin Mitu)