„Descoperirea tezaurelor monetare se datorează de cele mai multe ori hazardului și întâmplării, rareori ele fiind găsite în urma unor cercetări sistematice. Acest fapt face ca o parte din informație să se piardă înainte ca întregul tezaur să ajungă pe masa specialistului. În foarte multe cazuri, pe lângă lipsa datelor legate de contextul de descoperire, recipientul în care a fost depus tezaurul (fie că este vorba de material organic – săculeți textili sau de piele –, dar mai ales vase ceramice) se pierde, fie se deteriorează în momentul descoperirii ca urmare a entuziasmului produs asupra descoperitorului, fie că este pur și simplu ignorat și ulterior se distruge. Valoarea informațiilor istorice aduse de descoperirea unor tezaure monetare sau/și de podoabe este una foarte mare. Pe lângă datele legate de circulația monetară dintr-o anumită regiune, acest tip de document ne oferă informații referitoare la resorturi militar-administrative sau economice (fiscale) din zona respectivă, care au putut determina astfel de acumulări. În cazul tezaurelor care conțin și podoabe avem pe lângă o imagine a bunăstării celui care le deținea și una a modei și gusturilor. În cazul de față informațiile oferite sunt cu atât mai importante cu cât tezaurul a fost descoperit într-o zonă în care frontiera dintre Principatul Transilvaniei și Imperiul Otoman a fluctuat pe parcursul unui secol și jumătate, ceea ce a dus la impunerea unui adevărat condominium asupra acestor teritorii. Acest condominium s-a tradus în literatura de specialitate prin împărțirea atribuțiilor administrative, fiscale și juridice între cuceritori și cuceriți. Culoarul descris de bazinului inferior al Mureșului și-a păstrat rolul de zonă de tranzit spre și dinspre Transilvania. Acest fapt a dus la existența unui trafic de bunuri materiale și de numerar, care în cele din urmă au asigurat prosperitatea regiunii și implicit a locuitorilor. Tezaurele descoperite în zona Mureșului inferior, ascunse cel mai probabil în perioade tulburi, precum cele de la Radna, Chesinț, Toc și acum Groșii Noi pot susține cele afirmate mai sus.” - fragment din Introducere
În anul 2011 s-au împlinit 30 de ani de la încheierea săpăturilor arheologice la castrul şi aşezarea civilă de la Slăveni/Dolj (baie, templu, locuinţe etc.). Din motive obiective şi subiective monografia castrului şi aşezării nu a fost publicată. Decesul profesorului D. Tudor, apoi a altui membru a colectivului, profesorul O. Toporu, au fost cauzele principale ale acestei situaţii. S-au mai adăugat apoi reorientarea cercetărilor prof. G. Popilian spre alte domenii şi în fine, starea precară de sănătate a ultimului.
În prezent, la iniţiativa prof. G. Popilian (şi sub directa sa conducere), doi colaboratori la cercetările arheologice din sudul Daciei, dr. D. Bondoc şi prof. dr. N. Gudea, s-au decis să îndeplinească dezideratul menţionat mai sus şi să elaboreze o monografie a castrului de la Slăveni şi a aşezării lui civile. Monografia urmează un plan clasic, adoptat mai demult în arheologia provincială romană, plan care acoperă toate problemele pe care le ridică cercetarea unui obiectiv atât de complex (la ora aceasta cel mai complex din Dacia de sud). În contextul în care în România monografia arheologică nu are încă un rol decisiv în rezolvarea problemelor unei epoci istorice (oricare ar fi ea), elaborarea monografiei despre Slăveni are scopul de a întregi cunoştinţele despre epoca romană în Dacia de sud (Oştenia mai ales), dar şi pentru întreaga Dacie. Monografia va pune la dispoziţia cercetătorilor (dar şi studenţilor) de pretutindeni date despre un castru ale cărui începuturi datează dinainte de înfiinţarea Daciei (epoca Moesiei Inferior 101–106 şi se încheie odată cu provincia de sud (275)).
Scopul monografiei este nu atât rezolvarea problemelor de istorie militară (care ocupă desigur un loc important), cât punerea în lumină a elementelor vieţii soldatului roman, calitatea vieţii lui, legăturile cu mediul civil, forţa romanizatoare pe care a avut-o soldatul roman în context provincial dacic. Monografia castrului de la Slăveni încearcă să demonstreze că Dacia a aparţinut tipului occidental de viaţă romană, că fortificaţia a coagulat în jurul lui o bună parte din factorii procesului de romanizare. Toate acestea se vor reflecta atât în contextul scris a monografiei, cât şi, mai ales, în partea de prezentare a culturii materiale (prin comparaţie) ilustrată în catalog.
„Prezenţa cărţilor tipărite în Europa Occidentală păstrate în bibliotecile din Transilvania a suscitat interesul unor autori preocupaţi de istoria şi circulaţia cărţii şi a bibliotecilor. Pe această temă au apărut şi câteva teze de doctorat la Sibiu (carte germană), Cluj (carte franceză) sau Alba Iulia (cartea din Marea Britanie). Ştefan Stanciu oferă publicului interesat un volum care are la bază o cercetare aplicată pe prezenţa cărţii spaniole în colecţii de carte enciclopedică în arealul multinaţional şi multicultural din Transilvania. Nu este un lucru necunoscut specialiştilor, fiind o realitate deja demonstrată că în Transilvania, prin căi diferite, circultaţie firească, achiziţii sau donaţii au pătruns cărţi tipărite în centrele tipografice europene de primă mână. Chiar dacă spaţiul geografic îndepărtat – Spania – nu se afla în interesele culturale directe ale transilvănenilor, autorul, prin buna cunoaştere a limbii spaniole, a surselor bibliografice existente, fiind şi membrul Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor, a reuşit să aducă o contribuţie la relaţiile culturale româno-spaniole şi vice-versa în special în domeniul bibliologic, anume cel al circulaţiei cărţilor. Prin prisma unei istoriografii complexe spaniole, autohtone şi europene autorul îi destăinuie cititorului procesul său de elaborare a temei propuse. Scopul susţinut pe parcursul întregii cercetări era contribuţia la perceperea reciprocă a celor două medii culturale în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat.” (din „Prefață”)