Deschidem în istoria Dobrogei veacurilor XV -XIX o temă nouă, mai puţin cunoscută, aceea a evoluţiei fortificaţiilor otomane. Analiza problematicii localizării cetăţilor şi fortificaţiilor realizate de otomani pe teritoriul Dobrogei ne-a permis, în ultimii ani, o amplă documentare, având ca principal obiectiv aprofundarea bibliografiei, cercetarea arheologică, studierea şi interpretarea izvoarelor istorice, incluzând şi surse cartografice. Astfel, prin proiectul Cartografia cetăţilor medievale dispărute, am valorificat într‑un întreg datele obţinute, pe parcursul mai multor decenii, în urma cercetărilor arheologice, a izvoarelor istorice descoperite recent şi a celor în care sunt descrise sau apar informaţii despre cetăţile şi fortificaţiile otomane din Dobrogea. Descoperirea unor planuri şi prospecte, aflate în arhivele de la Kiev şi Moscova, permite o analiză amplă a trecutului cetăţilor otomane situate de-a lungul frontierei dunărene, istoricii şi nu numai având acum la îndemână surse care arată, printre altele, mult mai clar evoluţia fortificaţiilor otomane de la Hârşova, Măcin, Isaccea, Tulcea, Babadag, Constanţa şi Mangalia. Pe parcursul derulării proiectului, am apelat la tehnicile moderne utilizate în cartografie, prin folosirea intensă a investigaţiilor non-invazive, care implică fotografii aeriene, prospecţiuni geomagnetice, georadar, rezistivitate electrică sau studiul imaginilor satelitare. (din „Introducere”)

„În colecțiile Muzeului de Istorie Națională din București se află un obiect neobișnuit (nr. inv. 121.543). Este vorba despre toarta unui vas pentru depozitare având o ștampilă cu cartușul lui Ramses al II-lea, unul dintre rarele exemplare cunoscute în afara Egiptului. Piesa a aparținut colecției private a inginerului Ion Mititelu și a fost donată Institutului de Arheologie din București. Ulterior a fost transferată, în anul 1976 la Muzeul Național de Istorie din București și inclusă într-o colecție mai mare care cuprinde 163 de tampile de amfore. Locul inițial de descoperire al acestei piese este necunoscut.” (Abstract for AN EGYPTIAN JAR STAMPED WITH THE CARTOUCHE OF RAMSES II IN BUCHAREST, Vasilica Lungu)

A avea sau a fi? Istoria este, în toată complexitatea registrelor sale, înfăptuită de cele mai multe ori de eroi necunoscuţi, împinşi în malaxorul destinului de entităţi oscilante între a fi autoritatea şi a avea autoritatea, determinate de interesele primare de a fi şi a avea. Or, dincolo de registrul relaţiilor interumane, acest aspect a fost transferat şi în cel al raporturilor dintre entităţile statale, politice sau juridice, iar scena internaţională a perioadei interbelice şi postbelice ne demonstrează acest binom inseparabil.

Într‑o călătorie pe mare, discretă, a Regelui Carol al II‑lea pe tărâmul turc, cu o lună înainte de declanşarea Războiului Mondial, acesta avea să fie întâmpinat de către İsmet İnönü – succesorul lui Mustafa Kemal (Atatürk) – la Palatul Dolmabahçe, în inima fostului Imperiu. În timpul întrevederii, între amabilităţi şi discuţii diplomatice, cei doi au zăbovit multă vreme în faţa hărţii Europei. Au încercat să înţeleagă în ce fel, dacă, când şi cum, noul război putea să le afecteze destinele. Erau de acord să amâne decizii decisive şi să evite pe cât posibil acţiunile Germaniei şi Uniunii Sovietice în regiune.

İ. İnonü, convins că România nu mai poate fi salvată din calea războiului, dorea să vadă cu orice preţ conflictul departe de frontierele şi de apele sale, iar pe sovietici cât mai departe de Strâmtori. Liderul turc, convins că Germania va ajunge în Balcani, încerca să îi convingă pe români să se apropie de sovietici. La rândul său, monarhul român, cu o intenţie similară, îi încredinţa Turciei mandatul de a media discuţiile cu sovieticii privind soarta Basarabiei într‑un eventual război. (din „Introducere”)