„Partea merituoasă a lucrării stă în «democratizarea» demersului, în sensul că până acum majoritatea studiilor referitoare la persoanele Bisericii greco‑catolice din detenţie, în perioada comunistă din România, s‑au concentrat asupra episcopilor şi așa‑ziselor elite ale acestei instituții (fără ca cineva, până acum, să ne fi explicat care erau „elitele” confesionale!). Astfel, Sergiu Soica include în analiza lui nu doar pe episcopii şi preoţii care au fost întemniţaţi, ci se ocupă și de o importantă cohortă de persoane laice care s‑au opus regimului comunist şi care au rezistat «unificării» religioase, prin diferite forme. De aici rezidă și complexitatea lucrării, care nu abordează strict istoria acestei Biserici între anii amintiți, ci tema se grefează exemplar pe istoria instaurării comunismului la noi, cu o analiză demnă de remarcat prin calitatea ei în ceea ce privește regimul concentraționar, totul fiind prezentat metodic, chiar scolastic, dar într‑o succesiune logică și reconstrucție istoriografică aproape fără cusur sub aspectul empirismului. Prin numărul mare de documente utilizate în Anexă, prin extrem de utila cronologie și glosar de la finele lucrării, lucrarea lui Sergiu Soica ne apare ca o cercetare foarte utilă și mai ales necesară, pentru că se constituie într‑un reper peste care viitorii analiști ai fenomenului nu vor putea trece, îndeosebi în ce privește maniera de documentare.“ (Lucian Nastasă‑Kovács, în Cuvânt înainte)

„Evenimentele istorice se consemnează de-a lungul timpului şi sunt o comoară pentru toţi cei care nu au fost prezenţi, însă doresc să cunoască trecutul pentru ca el să nu rămână uitat în negura timpului. Asemenea oricărui tezaur Arhivele devin importante şi încep să joace un rol special atunci când sunt studiate, sunt scoase la lumină şi puse la dispoziţia cititorului. Cine ar fi putut spune că cei care au jucat un rol atât de important în martiriul episcopilor, preoţilor şi credincioşilor greco-catolici vor putea deveni o sursă de documentare esenţială în descoperirea evenimentelor care au avut loc într-o perioadă relativ recentă însă deosebit de tulbure? Evocarea figurii episcopului martir Ioan Bălan în paginile acestei cărţi reprezintă un act de aducere aminte cu recunoştinţă a istoriei recente a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică şi a mărturiei sale de credință şi fidelitate faţă de Cristos, Bunul Păstor şi Capul Bisericii“. (Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj)

„În conștiinţa multor români, dimineaţa zilei de 8 mai 1999 a trecut neobservată.

Atunci, în a doua zi a vizitei sale în România, Papa Ioan Paul al II-lea pășea, întro manieră mai curând discretă, în curtea cimitirului Bellu catolic din București.

Ținuse să se roage la câteva morminte cunoscute până atunci mai curând evlaviei populare. Trei dintre episcopii Bisericii Greco-Catolice – desfiinţată în 1948 și supusă la o lungă persecuţie, până la sfârșitul lui 1989 –, fuseseră înmormântaţi acolo în perioada comunistă.

Primul dintre cei trei, Vasile Aftenie (născut în 14 iulie 1899), a fost înhumat pe ascuns de Securitate în după-amiaza zilei de 10 mai 1950. Se sfârșise cu câteva ore mai devreme, în noaptea precedentă, la penitenciarul Văcărești, unde se afla încarcerat, după 25 martie, data când făcuse un grav accident vascular cerebral. După opt luni de anchete dure în subsolurile Ministerului de Interne, deznodământul era de așteptat, chiar și pentru un om de cincizeci de ani, cu o sănătate bună, așa cum era episcopul. Aura suferinţei lui a însoţit ulterior mărturia Bisericii clandestine, fiind în același timp un semn pentru toţi că martiriul pentru credinţă și recunoașterea lui publică nu se prea întâlnesc simultan în istorie. Întrun târziu, după o lungă și anevoioasă documentare arhivistică, i-a fost atestat martiriul în favoarea Bisericii Greco-Catolice. Episcopul Aftenie a putut intra oficial în panteonul sfinţilor, în 2 iunie 2019. A fost beatificat împreună cu ceilalţi șase episcopi greco-catolici de Papa Francisc însuși, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.” (din „Prefață”)

Viaţa lui Valeriu Traian Frenţiu se identifică prin ascensiunea, patima şi triumful martiriului cu destinul Bisericii Române Unite, Greco‑Catolică. Episcop de Lugoj între anii 1912–1922, preia conducerea Eparhiei de Oradea Mare până în anul intrării în catacombe a Bisericii noastre, urcând calea Golgotei până în anul trecerii la Domnul, în 1952. A păstorit în timpul încercărilor din perioada celor două războaie mondiale, a suferit împreună cu Eparhia de Oradea în urma Dictatului de la Viena din anul 1940, a prezidat în calitate de decan de vârstă Biserica Greco‑Catolică română în perioada vacanţei scaunului mitropolitan de la Blaj în perioada ascensiunii regimului totalitar comunist.

Norii negrii prevesteau urgiile care s-au dezlănţuit odată cu scoaterea în afara legii a BRU, iar Preasfinţitul Valeriu Traian Frenţiu împreună cu colegiul ierarhilor au înfruntat cu tărie provocările venite din partea regimului totalitar. Dar ultima parte a urcuşului spre Golgota a fost arestarea, batjocora unui sistem de exterminare îndreptat împotriva Bisericii, răstignirea şi moartea. (Virgil Bercea)

-