„Atât în Transilvania cât și în întregul spațiu al Europei central sud estice, în Evul Mediu timpuriu au avut loc o serie de evenimente militare ce au generat transformări majore în respectivele teritorii la nivelul relațiilor interetnice, politice, sociale și culturale care au marcat evoluția istorică ulterioară a respectivelor spații geografice.
Cu toate acestea cercetarea Evului Mediu timpuriu din spațiul transilvănean, a intrat într-un con de umbră, mai ales după anul 1990. Diversele probleme arheologico istorice ridicate de studierea Evului Mediu timpuriu din Depresiunea Transilvaniei, sunt departe de fi rezolvate. Încă persistă în istoriografia românească, interpretări eronate ale fenomenului politic, cultural şi istoric din acea perioadă. De asemenea se resimte lipsa unei cronologii racordate la periodizările operate pe plan european. Sunt foarte multe deficiențe referitoare la interpretarea obiectivă a descoperirilor din secolele VII-X, din Transilvania, din punct de vedere etno-cultural. Toate aceste carențe reduc posibilitatea creionării în termeni moderni, credibili, a statutului militar, social și politic al Transilvaniei în ultimele secolele ale primului mileniu creștin.
După K. Horedt și M. Rusu, trecuți în lumea umbrelor, ambii cu procopări majore în cercetarea Evului Mediu timpuriu transilvănean, specialiști dedicați studierii istoriei Transilvaniei din a doua jumătate a mileniului I. d. H. din Transilvania, sunt tot mai puțini, ca de altfel și şantierele arheologice sistematice pentru cercetarea acestei perioade. Cauzele pentru această situație sunt numeroase, toate găsindu-și rădăcinile în inexistența unor programe universitare aprofundate care să vizeze studiul Evului Mediu timpuriu din Transilvania.
După anul 1990 și până în prezent s-au scris o serie de Istorii a Transilvaniei, toate bazate sau mai corect spus folosind datele din istoriile scrie în anii 60 ai secolului XX. Istoriografia europeană ce vizează cercetarea celei de-a doua jumătăți a primului mileniu creștin a evoluat foarte mult, evoluție care din păcate cu foarte mici excepții nu se regăsește în istoriografia românească.” Dr. Călin Cosma, Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca în Cuvânt Înainte
Informațiile despre locuitorii antichității în general şi ai Daciei în particular sunt extrase din diferite tipuri de surse sau izvoare istorice. Pe de o parte, există sursele scrise: texte literare sau epigrafice, iar pe de alta, sursele nescrise, constituite din variile categorii de artefacte arheologice. Pentru Dacia, textele literare care s-au păstrat se referă mai ales la momentele de cotitură din istoria provinciei – respectiv cucerirea şi integrarea în Imperiu, episoade din războaiele marcomanice, precum şi părăsirea sa –, dar oferă puține detalii despre oamenii de rând.
Sursele epigrafice sunt mult mai bogate în informații despre „romanii invizibili”. Există monumente votive, respectiv altare dedicate zeilor, prin care credincioşii fie se roagă, fie mulțumesc pentru împlinirea unei rugăciuni. Apoi, există monumente funerare, care sunt epitafuri – însă în lumea greco-romană ele diferă față de ceea ce cunoaştem din lumea contemporană, în sensul că pot oferi foarte multe detalii despre viața defunctului, cariera sa, familia, precum şi despre dedicanți (de obicei moştenitorii). (din „Introducere”)
Cartea pe care o aveţi în faţă este astăzi singura care prezintă publicului românesc, după trei decenii, ceea ce a însemnat „Operaţia satelor româneşti”, umplând astfel un gol istoriografic, și reamintind un episod din istoria noastră mult prea recentă și mult prea intensă, pentru a nu stârni interesul la ora actuală. Faptele sunt, desigur, mult mai cunoscute în străinătate, acolo unde ea a luat fiinţă, şi mai ales pentru miile de oameni implicaţi din mai multe ţări europene care păstrează încă vie amintirea participării la operațiune.
Sunt unul dintre participanții direcți la această mișcare, este motivul pentru care rămân atașat de lupta noastră din exil, atât pentru salvarea satelor românești, ca și pentru instaurarea unei vieți normale și democratice în România, fapt de care generația noastră, născută în perioada dintre cele două războaie mondiale, nu a prea avut parte… La acea vreme (1988–1989), mă aflam în exil la Paris încă din anul 1975, unde eram activ politic, în cadrul bine‑cunoscutei Ligi pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul la Paris; lucram de asemenea pentru secția română a BBC de la Paris, și eram nelipsit de la diversele evenimente și manifestații organizate în exil. În perioada în care în Occident a izbucnit scandalul privind satele românești, eram câțiva români inimoși în exil, care ne câștigasem faima de „românii de serviciu”, și care ne străduiam, prin mijloacele de care dispuneam, să facem lumea occidentală, în mijlocul căreia trăiam, să conștientizeze abuzurile unui regim dictatorial, din care noi reușisem să ne salvăm. Așadar, ca unul dintre participanţi şi deci cunoscător al întregii probleme, ţin de la bun început să evidențiez valoarea acestui volum, care a reușit să prezinte fenomenul, pe baza unei documentări impresionante, chiar de la sursa a ceea ce a însemnat „OVR”.
Este important de subliniat faptul că până acum nu a fost cunoscut pentru publicul din ţară că înjghebarea operaţiei a avut de fapt două principale izvoare româneşti: unul pornind de la cei câțiva exilaţi români din Franţa (mai precis din Paris), celălalt provenind de la disidenta noastră de onoare, Doina Cornea. Acestea au fost primele două izvoare de la care, în străinătate, s‑au mobilizat ulterior energiile a mii de oameni în ţări ca Belgia, apoi din Franţa, Elveţia, Marea Britanie, Olanda, și, într‑o mai mică proporţie, din Norvegia, Danemarca şi Ungaria. (din „Prefață”)