„Atât în Transilvania cât și în întregul spațiu al Europei central sud estice, în Evul Mediu timpuriu au avut loc o serie de evenimente militare ce au generat transformări majore în respectivele teritorii la nivelul relațiilor interetnice, politice, sociale și culturale care au marcat evoluția istorică ulterioară a respectivelor spații geografice.
Cu toate acestea cercetarea Evului Mediu timpuriu din spațiul transilvănean, a intrat într-un con de umbră, mai ales după anul 1990. Diversele probleme arheologico istorice ridicate de studierea Evului Mediu timpuriu din Depresiunea Transilvaniei, sunt departe de fi rezolvate. Încă persistă în istoriografia românească, interpretări eronate ale fenomenului politic, cultural şi istoric din acea perioadă. De asemenea se resimte lipsa unei cronologii racordate la periodizările operate pe plan european. Sunt foarte multe deficiențe referitoare la interpretarea obiectivă a descoperirilor din secolele VII-X, din Transilvania, din punct de vedere etno-cultural. Toate aceste carențe reduc posibilitatea creionării în termeni moderni, credibili, a statutului militar, social și politic al Transilvaniei în ultimele secolele ale primului mileniu creștin.
După K. Horedt și M. Rusu, trecuți în lumea umbrelor, ambii cu procopări majore în cercetarea Evului Mediu timpuriu transilvănean, specialiști dedicați studierii istoriei Transilvaniei din a doua jumătate a mileniului I. d. H. din Transilvania, sunt tot mai puțini, ca de altfel și şantierele arheologice sistematice pentru cercetarea acestei perioade. Cauzele pentru această situație sunt numeroase, toate găsindu-și rădăcinile în inexistența unor programe universitare aprofundate care să vizeze studiul Evului Mediu timpuriu din Transilvania.
După anul 1990 și până în prezent s-au scris o serie de Istorii a Transilvaniei, toate bazate sau mai corect spus folosind datele din istoriile scrie în anii 60 ai secolului XX. Istoriografia europeană ce vizează cercetarea celei de-a doua jumătăți a primului mileniu creștin a evoluat foarte mult, evoluție care din păcate cu foarte mici excepții nu se regăsește în istoriografia românească.” Dr. Călin Cosma, Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca în Cuvânt Înainte
„Disputa tetragamică și consecinţele ei în istoria Bisericii bizantine se încadrează în domeniul Istoriei și Spiritualităţii Bizantine. Pe parcursul acestei cercetări, vom urmări cum tetragamia împăratului bizantin Leon Filosoful (886–912) a provocat un conflict între el și Biserica Ortodoxă la începutul secolului al X-lea și implicit consecinţele rezultate în urma încheierii celei de-a patra căsătorii a acestuia, cu Zoe Carbonopsina. Mai multe înfruntări au avut loc între ierarhii Bisericii Ortodoxe, dar și între papă, care a fost implicat în această dispută teologică, și patriarhul Constantinopolului, înfruntări care au condus la schismă și la pierderea păcii în Bizanţ.(...)
Pentru redactarea acestei teze mi-am propus mai multe obiective. Întâi de toate, pentru a afla motivul care l-a determinat pe împărat să-și modifice atitudinea faţă de învăţătura ortodoxă, am parcurs biografia lui și am semnalat evenimentele majore din viaţa acestuia, care l-au influenţat. Astfel, am putut remarca ambiţia și motivaţia lui în vederea împlinirii unei dorinţe arzătoare, aceea de a avea un moștenitor la tron.
Apoi am considerat că este necesar analizarea contextului istoric și canonic în care a avut loc tetragamia lui Leon, fapt pentru care am cercetat atât canoanele Bisericii Ortodoxe care fac trimitere la divorţ și recăsătorire, cât și legislaţia bizantină pentru a observa, pe de o parte condiţiile în care un creștin poate divorţa, iar pe de altă parte impedimentele impuse în cazul recăsătoririi acestuia. Sunt relevante canoanele Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325), Calcedon (451), Trulan (692), ale Sinodului local din Constantinopol (920), canoanele Patriarhului Fotie, colecţiile canonice rezultate din extrase ale scrierilor patristice, tradiţia Bisericii Răsăritene, în special Sfintele Scripturi și nu în ultimul rând legislaţia bizantină, din care fac parte: Novelele lui Justinian, Ecloga lui Leon al III-lea, Basilicalele și Novelele lui Leon al VI-lea Filosoful, acestea fiind reprezentative pentru subiectul care urmează a fi tratat.” (din „Introducere”)