„Adam Michnik, cunoscutul disident polonez, scria următoarele: „ca să înțelegi istoria Poloniei trebuie să crezi în miracole. Gândiți-vă la următoarea situație: dacă în 1984 ați fi spus că peste cinci ani Polonia o să-și recapete libertatea și indepedența, cu certitudine că asta echivala cu a admite miracolele. Națiunea poloneză catolică și cu frica lui Dumnezeu nu avea totuși prea mare încredere în acest miracol. La urma urmelor, care dintre noi, cei care lucram pe vremea aceea la „Gazeta Wyborcza”, își imagina pe vremea aceea că foarte curând vom ajunge să lucrăm pentru un cotidian important, respectat atât în Polonia, cât și în întreaga lume?” Așezată între Germania și Uniunea Sovietică, două puteri cu declarate intenţii revizioniste faţă de frontierele sale – recunoscute internaţional în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919–1920) – Polonia a dezvoltat între 1918–1935 sub conducerea atentă şi autoritară a mareşalului Józef Piłsudski, și ulterior, a președintelui Ignacy Mościcki, o politică externă de sine stătătoare. În cursul secolului al XIX-lea, odată cu maturizarea şi afirmarea conştiinţei naţionale, prin intermediul culturii şi al Bisericii romano-catolice, polonezii şi-au manifestat intenţiile şi au acţionat pentru refacerea statului declanşând o serie de insurecţii (1863–1864) şi revolte reprimate în mod foarte sângeros de către trupele ruse.” - (din Introducere)

„Membrii familiei Flondor au fost direct legați prin viața, activitățile și rolurile politice și sociale pe care și le‑au asumat la un moment dat de evoluția Bucovinei. Din aceste considerente, am optat pentru prezentarea contextuală a personalităților aparținătoare familiei Flondor, în detrimentul dezvoltării exhaustive a vieții acesteia. Acest tip de abordare reprezintă de fapt cheia prezentei lucrări.

Familia Flondor reprezintă una dintre cele mai importante familii românești din Bucovinei Istorice. Flondorii și‑au pus o amprentă incontestabilă și inconfundabilă asupra spațiului public, social, cultural și administrativ din Bucovina, Iancu cavaler de Flondor având un rol deosebit în Unirea Bucovinei cu Regatul Român, Tudor fiind un apreciat compozitor1, Șerban un politician rasat, baronul Nicolae (Nicu Flondor) deputat și primar al municipiului Cernăuți în trei rânduri2, iar Gheorghe ultimul rezident regal al ținutului Suceava3. Strâns legat de destinul Bucovinei, destinul Flondorilor a fost și el unul puternic marcat de evoluția evenimentelor politice care au definit, configurat și determinat evoluția provinciei în ansamblul ei.” din Introducere

Relaţiile ruso-ucrainene au o istorie extrem de lungă şi de tensionată, ale cărei origini pot fi cu uşurinţă identificate în Evul Mediu. Ruşii, ucrainenii şi belaruşii (etnonimul de bieloruşi reprezintă o sintagmă inventată de către I.V. Stalin) au o istorie comună, alimentată de mitul Rusiei Kyivene. Istoria statului Kyivean s-a încheiat însă în 1240, iar ulterior, cele trei popoare au parcurs trasee istorice pe cât de complexe, pe atât de diferite. Istoriografia sovietică (teză preluată de către istoricii ruşi, precum şi de unele organizaţii panslaviste ucrainene) consemnează o naţionalitate rusă veche, din care mai târziu s-ar fi desprins identităţile naţionale rusă, ucraineană şi belarusă, evenimentul producându‑se sub efectul preluării teritoriilor statale în urma invaziilor mongole şi a anexării „pământurilor lui Rus’” de către Lituania şi Polonia. (din „Introducere”)

Lucrarea de faţă, intitulată „Seminarul Tinerimii Române Unite din Oradea. Studenţi Teologi (1792–1948)” prezintă 1157 de biografii a studenţilor teologi, roade ale formării Bisericii Catolice, pentru partea de nord-vest a României precum şi pentru comunităţile greco-catolice din estul Ungariei de astăzi. În acest vast teritoriu ecleziastic, a doua Episcopie unită românească, avea să-şi formeze începând cu anul 1792, pentru început într-un Seminar minor, iar mai apoi, din 1914, într-un Seminar major, elita intelectuală preoţească, care a adus un aport esenţial la progresul comunităţile româneşti şi rutene din acest areal. (...)

Prezenta lucrare are la bază informaţii din sursele edite bisericeşti (şematisme şi anuare greco-catolice şi romano-catolice) coroborate cu informaţii inedite din fondurile arhivistice, precum şi din bibliografia specifică subiectului. În cercetarea şi prelucrarea materialului, datorită complexităţii şi a volumului mare de muncă, acesta a fost împărţit în trei părţi distincte (1792–1850, 1851–1900, 1900–1948), fiind format din două capitole: „I. Cronologia anilor şcolari (1792–1948)” şi „II. Biografiile studenţilor teologi (1792–1948)”. În întocmirea primei părţi, cea denumită „Cronologia anilor şcolari” informaţiile culese din şematisme au fost completate cu cele din fondurile arhivistice. Chiar dacă există lipsuri în privinţa anilor şcolari, lucrarea prezintă o imagine cât mai aproape de realitate a frecvenţei studenţilor în institutele teologice din ţară şi străinătate. În întocmirea părţii a doua, cea mai complexă şi importantă din punctul nostru de vedere, pentru că este vorba de biografiile celor 1157 de studenţi teologi greco-catolici, informaţiile culese din sursele arhivistice au fost completate cu cele din bibliografie, întregul material fiind ordonat alfabetic, pentru a facilita găsirea fiecărei persoane. (din „Introducere”)

Seminarul Tinerimii Române Unite din Oradea - O istorie a Seminarului leopoldin și a formării clerului greco-catolic (1741-1948) – este o lucrare eveniment – apare la aniversarea a 230 de ani de la înființarea „Seminarului greco-catolic din Oradea”.

Lucrarea integrală cuprinde trei volume și reprezintă o veritabilă mărturie documentară despre istoria acestui institut de educație umană și spirituală care a jalonat parcursul formativ teologic, social și cultural al românilor din nord-vestul României. Aici, la Oradea, în „Seminarul domestic și al studenților teologi” au învățat și s-au format copiii românilor din părțile Crișanei, Sătmarului, Sălajului, și Maramureșului; aici au petrecut ani buni acești copii de țărani, dornici de cunoaștere și de transformări interioare, pentru ca la rândul lor să dăruiască și să restituie binele primit altor suflete dornice de luminare și de mântuire. (Virgil Bercea)