„Dacă ar fi să spunem că profesia de bibliotecar a fost un subiect puțin abordat de cercetătorii care consideră că istoria este fundația morală și profesională a activităților noastre zilnice, nu am avea dreptate. Cu toate acestea este foarte adevărat că nu s-a scris încă nicio operă care să poarte titlul „Istoria bibliotecarului”.

Societatea zilelor noastre este încărcată de foarte multe contradicții. Mulți cred că ei nu sunt credincioși (fiind chiar mândri de acest lucru), iar după aceea se închină evlavioși când apare vreo celebritate (dar nu celebris!) – la fel cum se închină și în fața opincilor sau a testiculelor lui Bryan în filmul lui Monty Python, și oferă sume exorbitante de bani pentru niște șorturi – să sperăm, spălate – ale vreunui sportiv faimos. Bibliotecarul este văzut și el în mai multe feluri: își face treaba de zi cu zi umilit, văzând că cei care vând rezultatul muncii lui sunt de multe ori niște persoane atât de înguste că nici nu-și dau seama că de fapt sunt hoți. Printre aceștia sunt amicii decidenților din jurul bibliotecilor, mascați în experți, în timp ce pur și simplu copiază ideile bibliotecarilor – dar ei sunt cei întrebați, cei căutați. Și tot printre ei sunt și marile companii IT, care cred că ei vând doar metodologia, deși ceea ce vând ei, e doar treaba de zi cu zi a bibliotecarului. Unde este contradicția? Pe de o parte acel adânc dispreț față de el la nivel social și politic, dar și din partea intelectualilor și cercetătorilor înrăiți, pe de altă parte admirația lor, despre care nici nu se știe că este de fapt dedicată bibliotecarului însuși. Eroul serialului Bibliotecarii este chiar Bibliotecarul, iar unul dintre personajele principale ale romanului Numele Trandafirului de Umberto Eco este, din nou, însuși Bibliotecarul.” (din „Câteva gânduri despre bibliotecari”)

Pentru lucrarea de față, ce se dorește a fi un adevărat album de artă, este potrivită o prefață pentru însăși cauza picturii, care oricât de grăitoare ar fi ca înfățișare, adâncită în tot ce s-a străduit pictorul să cuprindă în ea, trebuie să urmărească o descriere profundă a mesajului Hristologic. În ansamblul acestei munci se are în vedere analiza structurii corporale a celor înfățișați predominând însă atenția asupra feței lor, punându-se fizionomia acestora în lumina unor dimensiuni ce le depășesc pe cele deslușite prin litera bisericească și care pătrund mai lesne în înțelegerea privitorului. Frumosul trebuie să stăpânească spre a aduce înălțarea sufletească trebuitoare celor ce apelează la ea și se adaugă reprezentărilor propriu-zise spre înveșnicire. Astfel, se impun în conștiința fiecăruia dintre noi personalitățile care au căutat să împodobească mereu viața creștinească, îndemnând la urmarea ostenelilor lor pe calea mântuirii. Psalmistul descrie admirativ o împlinire măreață: „Domnul a împărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat” (Psalm 92, 1). Drept aceasta, numită și „Casa Domnului”, se împodobește după cuviință spre adeverirea vredniciei celor care o alcătuiesc pentru slava lui Dumnezeu și mântuirea lor. De fapt rugăciunea de încheiere a Sfintei Liturghii ca mulțumire din partea tuturor se îndreaptă spre Părintele luminilor prin cuvintele: „Plinirea Bisericii Tale o păzește; sfințește pe cei ce iubesc podoaba casei Tale. Tu pe aceștia îi preamărește cu dumnezeiască puterea Ta”, adică pentru fiecare strălucește o lumină sfântă spre călăuzire la frumusețea cea adevărată care oglindește însuși cadrul în care cei aleși sunt așezați. Dintre cei ce iubesc sublimul spre care tinde omul, frumusețea hainei picturale a atras îndeosebi pe cei înzestrați cu dar și stăruință în dobândirea cunoștințelor și îndemnării de a o pune în lucrare. În acest înțeles este de menționat că, odată cu sfințirea construcției Noii Catedrale arădene, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a dat îndemnul de a purcede îndată și la plinirea operei iconografice, întărind elanul clerului și credincioșilor de a-și vedea desăvârșită osteneala, însuși recomandând pe cel care ar putea răspunde pe deplin înaltului scop. Și într-adevăr alegerea a fost pe măsura cerinței, angajând pe lucrător la o multiplă lucrare și în alte sfinte locașuri din cetate sau eparhie spre împodobire după modelul Catedralei, de pildă paraclisul Facultății de Teologie Ortodoxă „Ilarion Felea” și biserica „Nașterea Domnului”, Micălaca Veche II, ambele din Arad. (din „Introducere”)