Instaurarea comunismului după 6 martie 1945 și apoi sovietizarea și comunizarea țării au dus la generalizarea și menținerea terorii și, în mod dramatic pentru uniți, la interzicerea Bisericii Greco‑Catolice prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 impus de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceeași soartă cu doi ani înainte; or, tocmai abuzurile regimului au dat un sens particular rezistenței greco‑catolicilor din țară și din exil în raport cu sistemul totalitar.

De fapt, trebuie spus de la început că întregul cler greco‑catolic a avut de fiecare dată un singur deziderat, acela de a lupta pentru Biserica în Suferință și de a pleda pentru repunerea ei în drepturi, iar episcopii martiri au murit pentru a‑și apăra credința și Biserica, însă cererea de restituire a drepturilor Bisericii Greco‑Catolice a însemnat inclusiv contestarea legislației comuniste prin care s‑a decis interzicerea Bisericii Unite (și nu desființarea, întrucât canonic ea a continuat să existe), reclamarea încălcării libertăților confesionale și opoziția față de prigoana declanșată de instituțiile regimului comunist, ceea ce semnifică faptul că a fost contestat implicit regimul, metodele, instrumentele și instituțiile ororii „roșii”. Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba‑Iulia și Făgăraș, a respins regimul instalat fraudulos, încă din aprilie 1948, printr‑un discurs virulent împotriva „adevărului” oficial, printr‑o ripostă din august același an la adresa „organelor reprezentative ale forței statului”, printr‑o predică din septembrie în care a criticat Legea Învățământului care suprima școlile confesionale; la toate acestea adăugându‑se ultima scrisoare, din 18 octombrie 1948, adresată Nunțiului Apostolic din România, în care a vorbit despre „persecuția violentă și generală” a organelor administrative ale Statului, a Siguranței Generale și a Partidului Comunist. (din „Introducere”)

„Deopotrivă adulat şi invidiat, personaj extrem de incomod pentru autorităţile din anii regimului comunist, Lucian Pintilie a rămas în posteritate pentru importantele lui puneri în scenă şi regie de film, iar subliminal şi prin atitudinile lui civice, pentru ca după 1990 să devină un veritabil activist în direcţia reformării societăţii româneşti, atât de mutilată moral atunci, ca şi acum, de altfel. S-a vorbit suficient în ultima vreme despre creatorul artistic, însă prea puţin despre Omul care a trecut prin viaţă sub numele de Lucian Pintilie, plecat dintre noi de abia patru ani. Asta şi pentru că mai sunt încă mulţi în viaţă din cei care l-au cunoscut îndeaproape, dar poate şi pentru că a devenit personajul principal al propriei cărţi, cu iz exclusiv memorialistic şi un titlu nu neapărat ciudat, cât mai ales sugestiv, Bricabrac, apărută acum aproape două decenii.” - Lucian Nastasă-Kovács

Viaţa şi activitatea lui Liviu Ciulei poate fi uşor dedusă din documentele întocmite de Securitate care fac obiectul publicării acestui volum, însă, unele date trebuie analizate cu prudenţă, deoarece Securitatea nu a dat dovadă întotdeauna de corectitudine şi integritate. Mai mult, analizând dosare din arhiva CNSAS ce privesc viaţa şi activitatea lui Liviu Ciulei, am identificat date eronate, inclusiv data de naştere a regizorului sau numele părinţilor acestuia, iar pentru a „corecta” acest lucru, în acest capitol vom folosi şi alte surse, în afara documentelor Securităţii.

Aşadar, Liviu Ioan Ciulei s‑a născut în 7 iulie 1923 în Bucureşti, fiind fiul mai mic al celebrului inginer constructor Liviu Ciulei şi al Elenei Ciulei. Ana Ciulei, sora mai mare a regizorului Liviu Ciulei, a fost căsătorită cu Dan Buescu, jurist de profesie, dar iubitor de teatru. (din „Introducere”)

Cinecluburile au fost organizaţii sau cluburi culturale care şi‑au propus să promoveze cinematografia ca formă de artă şi de divertisment, prin organizarea de proiecţii de filme, prezentări sau discuţii şi mai târziu prin creaţia de film şi reportaj documentar. Acestea se concentrau în general pe filme care nu erau prezentate în mod obişnuit în cinematografele comerciale sau în mass-media şi încercau să ofere o perspectivă diferită asupra filmelor şi a procesului de realizare a acestora. Cinecluburile au fost afiliate organizaţiilor culturale sau educaţionale, universităţilor, centrelor culturale şi întreprinderilor industriale. Azi, cinecluburile pot fi independente, fiind conduse în general de membri voluntari.

În general, cinecluburile au fost considerate ca fiind un mediu mai intim şi mai specializat decât cinematografele comerciale, unde membrii aveau şansa de a viziona filme mai rare sau mai puţin cunoscute, în cadrul unui grup de oameni cu interese similare. Proiecţiile de filme erau, de obicei, urmate de discuţii şi dezbateri, în care membrii îşi puteau împărtăşi opiniile cu privire la filmele vizionate sau puteau discuta aspecte ale procesului de realizare a filmelor. (din „Introducere”)