Lucrarea de față încearcă să surprindă imaginea referitoare la ceramica de masă descoperită în urma cercetărilor arheologice din ultimul secol întreprinse în siturile din epoca romană și romano-bizantină din spațiul vest-pontic. Afirmația că ceramica este principalul artefact rezultat în urma cercetărilor arheologice reprezintă deja un clișeu în literatura de specialitate, ce nu mai trebuie demonstrat. Într-adevăr numeroasele șantiere arheologice organizate în această regiune în ultimul secol au dus și la constituirea unui eșantion ceramic foarte bogat și diversificat. În acest context, de-a lungul timpului au fost publicate un număr substanțial de studii și chiar monografii ce prezintă descoperiri punctuale, efectuate în diverse situri, însă o lucrarea mai amplă care să se refere la întreaga regiune geografică nu a existat până în momentul de față.

La baza acestei lucrări se află experiența de care m-am bucurat atât în calitate de student aflat în practică, cât și de angajat al Muzeului de Istorie și Arheologie din Tulcea, pe diferite șantiere ale epocii romane din nordul Dobrogei. Pe lângă experiența de teren, indispensabilă în descifrarea principiilor de bază ale studierii materialului arheologic, se adaugă și unele încercări concrete, materializate în câteva articole de mică amploare, în care am publicat diverse eșantioane ceramice inedite, descoperite în special la Ibida – Slava Rusă, Argamum, Halmyris, Aegyssus, Troesmis etc. (din „Introducere”)

Instaurarea comunismului după 6 martie 1945 și apoi sovietizarea și comunizarea țării au dus la generalizarea și menținerea terorii și, în mod dramatic pentru uniți, la interzicerea Bisericii Greco‑Catolice prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 impus de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceeași soartă cu doi ani înainte; or, tocmai abuzurile regimului au dat un sens particular rezistenței greco‑catolicilor din țară și din exil în raport cu sistemul totalitar.

De fapt, trebuie spus de la început că întregul cler greco‑catolic a avut de fiecare dată un singur deziderat, acela de a lupta pentru Biserica în Suferință și de a pleda pentru repunerea ei în drepturi, iar episcopii martiri au murit pentru a‑și apăra credința și Biserica, însă cererea de restituire a drepturilor Bisericii Greco‑Catolice a însemnat inclusiv contestarea legislației comuniste prin care s‑a decis interzicerea Bisericii Unite (și nu desființarea, întrucât canonic ea a continuat să existe), reclamarea încălcării libertăților confesionale și opoziția față de prigoana declanșată de instituțiile regimului comunist, ceea ce semnifică faptul că a fost contestat implicit regimul, metodele, instrumentele și instituțiile ororii „roșii”. Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba‑Iulia și Făgăraș, a respins regimul instalat fraudulos, încă din aprilie 1948, printr‑un discurs virulent împotriva „adevărului” oficial, printr‑o ripostă din august același an la adresa „organelor reprezentative ale forței statului”, printr‑o predică din septembrie în care a criticat Legea Învățământului care suprima școlile confesionale; la toate acestea adăugându‑se ultima scrisoare, din 18 octombrie 1948, adresată Nunțiului Apostolic din România, în care a vorbit despre „persecuția violentă și generală” a organelor administrative ale Statului, a Siguranței Generale și a Partidului Comunist. (din „Introducere”)