„Descoperirea tezaurelor monetare se datorează de cele mai multe ori hazardului și întâmplării, rareori ele fiind găsite în urma unor cercetări sistematice. Acest fapt face ca o parte din informație să se piardă înainte ca întregul tezaur să ajungă pe masa specialistului. În foarte multe cazuri, pe lângă lipsa datelor legate de contextul de descoperire, recipientul în care a fost depus tezaurul (fie că este vorba de material organic – săculeți textili sau de piele –, dar mai ales vase ceramice) se pierde, fie se deteriorează în momentul descoperirii ca urmare a entuziasmului produs asupra descoperitorului, fie că este pur și simplu ignorat și ulterior se distruge. Valoarea informațiilor istorice aduse de descoperirea unor tezaure monetare sau/și de podoabe este una foarte mare. Pe lângă datele legate de circulația monetară dintr-o anumită regiune, acest tip de document ne oferă informații referitoare la resorturi militar-administrative sau economice (fiscale) din zona respectivă, care au putut determina astfel de acumulări. În cazul tezaurelor care conțin și podoabe avem pe lângă o imagine a bunăstării celui care le deținea și una a modei și gusturilor. În cazul de față informațiile oferite sunt cu atât mai importante cu cât tezaurul a fost descoperit într-o zonă în care frontiera dintre Principatul Transilvaniei și Imperiul Otoman a fluctuat pe parcursul unui secol și jumătate, ceea ce a dus la impunerea unui adevărat condominium asupra acestor teritorii. Acest condominium s-a tradus în literatura de specialitate prin împărțirea atribuțiilor administrative, fiscale și juridice între cuceritori și cuceriți. Culoarul descris de bazinului inferior al Mureșului și-a păstrat rolul de zonă de tranzit spre și dinspre Transilvania. Acest fapt a dus la existența unui trafic de bunuri materiale și de numerar, care în cele din urmă au asigurat prosperitatea regiunii și implicit a locuitorilor. Tezaurele descoperite în zona Mureșului inferior, ascunse cel mai probabil în perioade tulburi, precum cele de la Radna, Chesinț, Toc și acum Groșii Noi pot susține cele afirmate mai sus.” - fragment din Introducere
Instaurarea comunismului după 6 martie 1945 și apoi sovietizarea și comunizarea țării au dus la generalizarea și menținerea terorii și, în mod dramatic pentru uniți, la interzicerea Bisericii Greco‑Catolice prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 impus de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceeași soartă cu doi ani înainte; or, tocmai abuzurile regimului au dat un sens particular rezistenței greco‑catolicilor din țară și din exil în raport cu sistemul totalitar.
De fapt, trebuie spus de la început că întregul cler greco‑catolic a avut de fiecare dată un singur deziderat, acela de a lupta pentru Biserica în Suferință și de a pleda pentru repunerea ei în drepturi, iar episcopii martiri au murit pentru a‑și apăra credința și Biserica, însă cererea de restituire a drepturilor Bisericii Greco‑Catolice a însemnat inclusiv contestarea legislației comuniste prin care s‑a decis interzicerea Bisericii Unite (și nu desființarea, întrucât canonic ea a continuat să existe), reclamarea încălcării libertăților confesionale și opoziția față de prigoana declanșată de instituțiile regimului comunist, ceea ce semnifică faptul că a fost contestat implicit regimul, metodele, instrumentele și instituțiile ororii „roșii”. Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba‑Iulia și Făgăraș, a respins regimul instalat fraudulos, încă din aprilie 1948, printr‑un discurs virulent împotriva „adevărului” oficial, printr‑o ripostă din august același an la adresa „organelor reprezentative ale forței statului”, printr‑o predică din septembrie în care a criticat Legea Învățământului care suprima școlile confesionale; la toate acestea adăugându‑se ultima scrisoare, din 18 octombrie 1948, adresată Nunțiului Apostolic din România, în care a vorbit despre „persecuția violentă și generală” a organelor administrative ale Statului, a Siguranței Generale și a Partidului Comunist. (din „Introducere”)