Instaurarea comunismului după 6 martie 1945 și apoi sovietizarea și comunizarea țării au dus la generalizarea și menținerea terorii și, în mod dramatic pentru uniți, la interzicerea Bisericii Greco‑Catolice prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 impus de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceeași soartă cu doi ani înainte; or, tocmai abuzurile regimului au dat un sens particular rezistenței greco‑catolicilor din țară și din exil în raport cu sistemul totalitar.
De fapt, trebuie spus de la început că întregul cler greco‑catolic a avut de fiecare dată un singur deziderat, acela de a lupta pentru Biserica în Suferință și de a pleda pentru repunerea ei în drepturi, iar episcopii martiri au murit pentru a‑și apăra credința și Biserica, însă cererea de restituire a drepturilor Bisericii Greco‑Catolice a însemnat inclusiv contestarea legislației comuniste prin care s‑a decis interzicerea Bisericii Unite (și nu desființarea, întrucât canonic ea a continuat să existe), reclamarea încălcării libertăților confesionale și opoziția față de prigoana declanșată de instituțiile regimului comunist, ceea ce semnifică faptul că a fost contestat implicit regimul, metodele, instrumentele și instituțiile ororii „roșii”. Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba‑Iulia și Făgăraș, a respins regimul instalat fraudulos, încă din aprilie 1948, printr‑un discurs virulent împotriva „adevărului” oficial, printr‑o ripostă din august același an la adresa „organelor reprezentative ale forței statului”, printr‑o predică din septembrie în care a criticat Legea Învățământului care suprima școlile confesionale; la toate acestea adăugându‑se ultima scrisoare, din 18 octombrie 1948, adresată Nunțiului Apostolic din România, în care a vorbit despre „persecuția violentă și generală” a organelor administrative ale Statului, a Siguranței Generale și a Partidului Comunist. (din „Introducere”)
„Primele trei veacuri din existenţa Bisericii Creştine reprezintă perioada în care numărul credincioşilor a crescut exponenţial, iar răspândirea geografică a Bisericii lui Hristos, fără precedent. În contextul unor condiţii socio-politice mai mult decât potrivnice în care Biserica a activat, afirmaţia că perioada preniceeană a reprezentat perioada de aur a Creştinismului este legitimă.
Unii istorici şi teologi creştini s-au întrebat, pe bună dreptate, care să fi fost secretul unui asemenea succes misionar, frământare pe care o împărtăşim şi noi.
Inevitabil, aproape de fiecare dată, răspunsul face referire la misiune. Pe marginea acestei teme s-au scris foarte multe studii, articole şi cărţi de-a lungul secolelor. Astfel, s-au formulat diferite explicaţii şi argumentări cu referire la misiunea Bisericii primare sau preniceene.
Opiniile diferite, precum şi percepţiile referitoare la misiunea Bisericii primare sunt de înţeles datorită scopurilor cu care s-a pornit în studiul respectiv şi nu pot fi puse pe seama diferitelor surse şi metodologii de cercetare.
Cei mai mulţi teologi au fost motivaţi de o revitalizare a misiunii Bisericii contemporane lor, prin raportare la misiunea Bisericii Primare, dorindu-se o înnoire prin propria-i misiune în acea contemporaneitate.
Pare imposibilă evaluarea misiunii Bisericii primare fără a ne gândi la întrebarea ce este de făcut pentru a împlini cu acelaşi succes misionar vocaţia Bisericii în contemporaneitatea noastră?
Chiar dacă există multe cercetări şi abordări ample sau mai puţin ample din punct de vedere teologic asupra misiunii în înţeles creştin ortodox, un studiu sistematic despre o paradigmă misionară preniceeană încă nu este realizat.” (din „Introducere”)