Instaurarea comunismului după 6 martie 1945 și apoi sovietizarea și comunizarea țării au dus la generalizarea și menținerea terorii și, în mod dramatic pentru uniți, la interzicerea Bisericii Greco‑Catolice prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 impus de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceeași soartă cu doi ani înainte; or, tocmai abuzurile regimului au dat un sens particular rezistenței greco‑catolicilor din țară și din exil în raport cu sistemul totalitar.

De fapt, trebuie spus de la început că întregul cler greco‑catolic a avut de fiecare dată un singur deziderat, acela de a lupta pentru Biserica în Suferință și de a pleda pentru repunerea ei în drepturi, iar episcopii martiri au murit pentru a‑și apăra credința și Biserica, însă cererea de restituire a drepturilor Bisericii Greco‑Catolice a însemnat inclusiv contestarea legislației comuniste prin care s‑a decis interzicerea Bisericii Unite (și nu desființarea, întrucât canonic ea a continuat să existe), reclamarea încălcării libertăților confesionale și opoziția față de prigoana declanșată de instituțiile regimului comunist, ceea ce semnifică faptul că a fost contestat implicit regimul, metodele, instrumentele și instituțiile ororii „roșii”. Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba‑Iulia și Făgăraș, a respins regimul instalat fraudulos, încă din aprilie 1948, printr‑un discurs virulent împotriva „adevărului” oficial, printr‑o ripostă din august același an la adresa „organelor reprezentative ale forței statului”, printr‑o predică din septembrie în care a criticat Legea Învățământului care suprima școlile confesionale; la toate acestea adăugându‑se ultima scrisoare, din 18 octombrie 1948, adresată Nunțiului Apostolic din România, în care a vorbit despre „persecuția violentă și generală” a organelor administrative ale Statului, a Siguranței Generale și a Partidului Comunist. (din „Introducere”)

Autorul, decedat în urmă cu câţiva ani, a fost membru al Academiei Maghiare, şef de sector la Institutul de Istorie al aceleiaşi academii, profesor consultant la câteva universităţi din ţara vecină. La comanda unei edituri engleze, a redactat acest volum. La scurt timp, a fost publicat, în maghiară, iar acum se află în pregătire, a doua ediţie engleză. Este prima sinteză de acest tip, foarte modernă şi extrem de „rece”, din punct de vedere naţional, care se scrie după cel de-al Doilea Război Mondial. Istoriografia românească nu deţine încă o traducere de istorie a regatului medieval maghiar, cu toate că interesul pentru această istorie este superlativ, atât prin implicările din Transilvania, cât şi peste munţi, în Ţara Românească şi Moldova. Traducerea face oficiul de a transfera o întreagă terminologie instituţională care nu are sau are echivalări ambigue şi incorecte. Îngrijitorii de ediţie au produs o introducere biografică şi o apreciere asupra realizării, din punct de vedere al interesului românesc.

„A rămas destul de puţin cunoscută evoluţia locuirii medievale timpurii din partea românească a Banatului, cu presupuse schimbări intervenite în decursul vremii, alături de eventuale tendinţe și aspecte specifice. În lipsa altor surse la îndemână, fără îndoială că noi contribuţii sunt de așteptat din partea arheologiei. În ultimele trei decenii, rolul decisiv a revenit săpăturilor preventive, într-o măsură sau alta fiind investigate și în acest spaţiu noi situri, din păcate cu rezultate doar semnalate, cazul celor mai multe dintre ele. Cel de la Giarmata–Baraj a fost identificat în anul 2011 pe traseul Autostrăzii Timișoara–Lugoj, urmând la scurt timp cercetarea arheologică preventivă, susţinută de un colectiv al Institutului de Arheologie și Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca.” (din „Cuvânt-înainte”)

„Una dintre consecinţele benefice în plan istoric ale Marii Uniri de la 1918 o reprezintă stimularea înfiinţării de instituţii de învăţământ, cultură ș.a. în teritoriile unite cu Țara. Transilvania a fost printre provinciile în care au luat fiinţă cele mai multe instituţii românești, între cele mai însemnate situânduse Universitatea Daciei Superioare la Cluj în anul 1919. Centenarul aniversării întemeierii universităţii românești a prilejuit publicarea unui număr mare de monografii și sinteze de autor, sau prin colaborarea mai multor specialiști, care par să fi epuizat cam tot ceea ce se putea scrie despre Alma Mater Napocensis (geneză, înfiinţare, evoluţie în timp etc.). În ciuda acestei literaturi știinţifice bogate recente dar și din deceniile trecute (menţionăm doar lucrările monumentale redactate de Vasile Pușcaș și volumele coordinate de Ioan-Aurel Pop, Simion Simon, Ioan Bolovan sau Ovidiu Ghitta) au rămas cu siguranţă subiecte încă neexplorate ori ce își așteaptă reluarea interpretativă, precum și aducerea în circuitul știinţific a unor surse inedited privind istoria universităţii, însemnări, documente și fotografii care sunt probabil răspândite în diverse arhive publice și private din ţară și străinătate. Tocmai de aceea, recuperarea și editarea critică a unor asemenea documente rămâne un obiectiv actual pentru cercetătorii interesaţi de istoria universităţii din capitala (neoficială) a Transilvaniei.” - Ioan Bolovan