„Evenimentele istorice se consemnează de-a lungul timpului şi sunt o comoară pentru toţi cei care nu au fost prezenţi, însă doresc să cunoască trecutul pentru ca el să nu rămână uitat în negura timpului. Asemenea oricărui tezaur Arhivele devin importante şi încep să joace un rol special atunci când sunt studiate, sunt scoase la lumină şi puse la dispoziţia cititorului. Cine ar fi putut spune că cei care au jucat un rol atât de important în martiriul episcopilor, preoţilor şi credincioşilor greco-catolici vor putea deveni o sursă de documentare esenţială în descoperirea evenimentelor care au avut loc într-o perioadă relativ recentă însă deosebit de tulbure? Evocarea figurii episcopului martir Ioan Bălan în paginile acestei cărţi reprezintă un act de aducere aminte cu recunoştinţă a istoriei recente a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică şi a mărturiei sale de credință şi fidelitate faţă de Cristos, Bunul Păstor şi Capul Bisericii“. (Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj)

„În conștiinţa multor români, dimineaţa zilei de 8 mai 1999 a trecut neobservată.

Atunci, în a doua zi a vizitei sale în România, Papa Ioan Paul al II-lea pășea, întro manieră mai curând discretă, în curtea cimitirului Bellu catolic din București.

Ținuse să se roage la câteva morminte cunoscute până atunci mai curând evlaviei populare. Trei dintre episcopii Bisericii Greco-Catolice – desfiinţată în 1948 și supusă la o lungă persecuţie, până la sfârșitul lui 1989 –, fuseseră înmormântaţi acolo în perioada comunistă.

Primul dintre cei trei, Vasile Aftenie (născut în 14 iulie 1899), a fost înhumat pe ascuns de Securitate în după-amiaza zilei de 10 mai 1950. Se sfârșise cu câteva ore mai devreme, în noaptea precedentă, la penitenciarul Văcărești, unde se afla încarcerat, după 25 martie, data când făcuse un grav accident vascular cerebral. După opt luni de anchete dure în subsolurile Ministerului de Interne, deznodământul era de așteptat, chiar și pentru un om de cincizeci de ani, cu o sănătate bună, așa cum era episcopul. Aura suferinţei lui a însoţit ulterior mărturia Bisericii clandestine, fiind în același timp un semn pentru toţi că martiriul pentru credinţă și recunoașterea lui publică nu se prea întâlnesc simultan în istorie. Întrun târziu, după o lungă și anevoioasă documentare arhivistică, i-a fost atestat martiriul în favoarea Bisericii Greco-Catolice. Episcopul Aftenie a putut intra oficial în panteonul sfinţilor, în 2 iunie 2019. A fost beatificat împreună cu ceilalţi șase episcopi greco-catolici de Papa Francisc însuși, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.” (din „Prefață”)

Instaurarea comunismului după 6 martie 1945 și apoi sovietizarea și comunizarea țării au dus la generalizarea și menținerea terorii și, în mod dramatic pentru uniți, la interzicerea Bisericii Greco‑Catolice prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 impus de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceeași soartă cu doi ani înainte; or, tocmai abuzurile regimului au dat un sens particular rezistenței greco‑catolicilor din țară și din exil în raport cu sistemul totalitar.

De fapt, trebuie spus de la început că întregul cler greco‑catolic a avut de fiecare dată un singur deziderat, acela de a lupta pentru Biserica în Suferință și de a pleda pentru repunerea ei în drepturi, iar episcopii martiri au murit pentru a‑și apăra credința și Biserica, însă cererea de restituire a drepturilor Bisericii Greco‑Catolice a însemnat inclusiv contestarea legislației comuniste prin care s‑a decis interzicerea Bisericii Unite (și nu desființarea, întrucât canonic ea a continuat să existe), reclamarea încălcării libertăților confesionale și opoziția față de prigoana declanșată de instituțiile regimului comunist, ceea ce semnifică faptul că a fost contestat implicit regimul, metodele, instrumentele și instituțiile ororii „roșii”. Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba‑Iulia și Făgăraș, a respins regimul instalat fraudulos, încă din aprilie 1948, printr‑un discurs virulent împotriva „adevărului” oficial, printr‑o ripostă din august același an la adresa „organelor reprezentative ale forței statului”, printr‑o predică din septembrie în care a criticat Legea Învățământului care suprima școlile confesionale; la toate acestea adăugându‑se ultima scrisoare, din 18 octombrie 1948, adresată Nunțiului Apostolic din România, în care a vorbit despre „persecuția violentă și generală” a organelor administrative ale Statului, a Siguranței Generale și a Partidului Comunist. (din „Introducere”)

-

„Una dintre consecinţele benefice în plan istoric ale Marii Uniri de la 1918 o reprezintă stimularea înfiinţării de instituţii de învăţământ, cultură ș.a. în teritoriile unite cu Țara. Transilvania a fost printre provinciile în care au luat fiinţă cele mai multe instituţii românești, între cele mai însemnate situânduse Universitatea Daciei Superioare la Cluj în anul 1919. Centenarul aniversării întemeierii universităţii românești a prilejuit publicarea unui număr mare de monografii și sinteze de autor, sau prin colaborarea mai multor specialiști, care par să fi epuizat cam tot ceea ce se putea scrie despre Alma Mater Napocensis (geneză, înfiinţare, evoluţie în timp etc.). În ciuda acestei literaturi știinţifice bogate recente dar și din deceniile trecute (menţionăm doar lucrările monumentale redactate de Vasile Pușcaș și volumele coordinate de Ioan-Aurel Pop, Simion Simon, Ioan Bolovan sau Ovidiu Ghitta) au rămas cu siguranţă subiecte încă neexplorate ori ce își așteaptă reluarea interpretativă, precum și aducerea în circuitul știinţific a unor surse inedited privind istoria universităţii, însemnări, documente și fotografii care sunt probabil răspândite în diverse arhive publice și private din ţară și străinătate. Tocmai de aceea, recuperarea și editarea critică a unor asemenea documente rămâne un obiectiv actual pentru cercetătorii interesaţi de istoria universităţii din capitala (neoficială) a Transilvaniei.” - Ioan Bolovan