Instaurarea comunismului după 6 martie 1945 și apoi sovietizarea și comunizarea țării au dus la generalizarea și menținerea terorii și, în mod dramatic pentru uniți, la interzicerea Bisericii Greco‑Catolice prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 impus de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceeași soartă cu doi ani înainte; or, tocmai abuzurile regimului au dat un sens particular rezistenței greco‑catolicilor din țară și din exil în raport cu sistemul totalitar.

De fapt, trebuie spus de la început că întregul cler greco‑catolic a avut de fiecare dată un singur deziderat, acela de a lupta pentru Biserica în Suferință și de a pleda pentru repunerea ei în drepturi, iar episcopii martiri au murit pentru a‑și apăra credința și Biserica, însă cererea de restituire a drepturilor Bisericii Greco‑Catolice a însemnat inclusiv contestarea legislației comuniste prin care s‑a decis interzicerea Bisericii Unite (și nu desființarea, întrucât canonic ea a continuat să existe), reclamarea încălcării libertăților confesionale și opoziția față de prigoana declanșată de instituțiile regimului comunist, ceea ce semnifică faptul că a fost contestat implicit regimul, metodele, instrumentele și instituțiile ororii „roșii”. Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba‑Iulia și Făgăraș, a respins regimul instalat fraudulos, încă din aprilie 1948, printr‑un discurs virulent împotriva „adevărului” oficial, printr‑o ripostă din august același an la adresa „organelor reprezentative ale forței statului”, printr‑o predică din septembrie în care a criticat Legea Învățământului care suprima școlile confesionale; la toate acestea adăugându‑se ultima scrisoare, din 18 octombrie 1948, adresată Nunțiului Apostolic din România, în care a vorbit despre „persecuția violentă și generală” a organelor administrative ale Statului, a Siguranței Generale și a Partidului Comunist. (din „Introducere”)

„Imnele care împodobesc slujbele Bisericii Ortodoxe sunt creaţii ale unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii, cei mai mulţi trăitori în partea bizantină a primului mileniu al creştinătăţii încă nedivizate. După un alt mileniu de istorie zbuciumată a Bisericii, până astăzi, imnele marilor colecţii liturgice ca Octoihul, Triodul, Penticostarul şi Mineiele păstrează nealterată amintirea unei perioade esenţiale pentru structurarea învăţăturii de credinţă. Este perioada Sinoadelor Ecumenice, a marilor personalităţi care au ilustrat secolele patristice şi care au lăsat o perenă creaţie, atât de expresie mai teoretică, dar şi imnografică.” Vasile Grăjdian

Acum mai bine de două decenii, un manual intitulat „Bazele de date în cercetarea istorică” (Databases in Historical Research) a susţinut că „dintre toate subiectele care merită tratate systematic sub formă de carte, niciunul nu este mai important decât cel al sistemului de baze de date”, subliniind că „nu se pretinde prea mult dacă se spune că toţi cercetătorii istorici ar putea beneficia de o cunoaștere a conceptelor și metodelor de baze de date” (Harvey&Press 1996). Apeluri similare începuseră să fie exprimate chiar mai devreme, când Emmanuel Le Roy Ladurie avertizase, poate cu scepticism, că istoricul viitorului „va fi programator sau nu va fi deloc” (Le Roy Ladurie 1973). Opozanţii cliometricienilor din anii 1960 și 1970 au susţinut însă că tipul de istorie pe care o puteam întreprinde și scrie cu ajutorul calculatorului – în esenţă cantitativ – nu este genul de istorie pe care profesia trebuie să se concentreze (Weingart, 2016). Deși trebuie să recunoaștem problemele inerente ale idealurilor care i-au animat pe primii cliometricieni și să fim precauţi atunci când ne însușim noi metode, evitând în același timp scientism-ul naiv (Weingart, 2016), trebuie, de asemenea, să recunoaștem că istoria și informatica au fost unite inseparabil de ceva timp și este puţin probabil să se despartă complet în perioada următoare. Din acest motiv, lucrarea de faţă își propune să ofere istoricilor din România o discuţie aprofundată și aplicată asupra principiilor construcţiei bazelor de date istorice, cu accent pe bazele de date implicate în cercetarea demografică și socio-istorică. Această privire de ansamblu va menţine o abordare larg inteligibilă, fără a acorda un accent prea mare aspectelor tehnice ale construcţiei bazei de date, ci mai degrabă insistând asupra problemelor structural și conceptuale pe care istoricii (cercetătorii în știinţe umaniste, în general) nu sunt întotdeauna pregătiţi să le facă faţă. O astfel de prezentare generală este în prezent extrem de necesară, mai ales când un număr tot mai mare de baze de date, portalur de documente online și depozite sau proiecte cu o component digitală apar aproape anual. (din „Introducere”)