Instaurarea comunismului după 6 martie 1945 și apoi sovietizarea și comunizarea țării au dus la generalizarea și menținerea terorii și, în mod dramatic pentru uniți, la interzicerea Bisericii Greco‑Catolice prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 impus de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceeași soartă cu doi ani înainte; or, tocmai abuzurile regimului au dat un sens particular rezistenței greco‑catolicilor din țară și din exil în raport cu sistemul totalitar.

De fapt, trebuie spus de la început că întregul cler greco‑catolic a avut de fiecare dată un singur deziderat, acela de a lupta pentru Biserica în Suferință și de a pleda pentru repunerea ei în drepturi, iar episcopii martiri au murit pentru a‑și apăra credința și Biserica, însă cererea de restituire a drepturilor Bisericii Greco‑Catolice a însemnat inclusiv contestarea legislației comuniste prin care s‑a decis interzicerea Bisericii Unite (și nu desființarea, întrucât canonic ea a continuat să existe), reclamarea încălcării libertăților confesionale și opoziția față de prigoana declanșată de instituțiile regimului comunist, ceea ce semnifică faptul că a fost contestat implicit regimul, metodele, instrumentele și instituțiile ororii „roșii”. Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba‑Iulia și Făgăraș, a respins regimul instalat fraudulos, încă din aprilie 1948, printr‑un discurs virulent împotriva „adevărului” oficial, printr‑o ripostă din august același an la adresa „organelor reprezentative ale forței statului”, printr‑o predică din septembrie în care a criticat Legea Învățământului care suprima școlile confesionale; la toate acestea adăugându‑se ultima scrisoare, din 18 octombrie 1948, adresată Nunțiului Apostolic din România, în care a vorbit despre „persecuția violentă și generală” a organelor administrative ale Statului, a Siguranței Generale și a Partidului Comunist. (din „Introducere”)

Profesorul Liviu Franga este demult o prezenţă remarcabilă în cultura românească, deşi scrie mereu cu discreţie, cu reţinere, spre a nu tulbura parcă un anumit echilibru cosmic, în care crede precum credeau marii săi cărturari antici, ilustratori ai clasicismului greco‑latin.

De această dată, distinsul intelectual vine în faţa cititorilor cu o lucrare care este deopotrivă o carte‑manifest şi o carte‑document.

Cartea este în întregimea sa un elogiu adus limbii latine, limbii române, culturii moderne privite ca dezvoltare a acelei antice greco‑romane şi mai ales romane. Liviu Franga scrie aici mai multe fraze memorabile, cu putere de maximă, dar una este antologică: „Romanitatea dispărând, generează umanitatea şi asigură dăinuirea, adică viitorul Istoriei”. Această zicere devine un adevărat imn care s-ar cuveni cântat mereu latinităţii. Dacă decidenţii din domeniul educaţiei ar avea curiozitatea, răbdarea şi inspiraţia să citească această confesiune a profesorului Liviu Franga, ar înţelege ce rost are cunoaşterea limbii latine şi a civilizaţiei romane, precum şi predarea acesteia în şcoală. Autorul ne aminteşte mereu printre rânduri că datorăm latinităţii originea noastră, limba, numele etnic (acela de român), ca şi o anumită forma mentis. Fie şi numai pentru aceasta, lucrarea rămâne antologică, iar autorul merită preţuirea şi lauda tuturor intelectualilor autentici, a iubitorilor de cultură şi a celor care pregătesc viitorul noilor generaţii. (Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române)