„Comunitatea germanilor din România a avut un rol aparte, semnificativ şi consistent în procesul complicat şi sinuos reprezentat de evoluţia unor spaţii etno-confesionale distincte precum Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea, Maramureş, Crişana şi Vechiul Regat. Amprenta pe care germanii în ansamblul lor – fie că este vorba despre saşi, landleri, şvabi, ţipţeri ş.a. – şi-au adus-o în evoluţia provinciilor istorice enumerate mai sus, este lesne recognoscibilă, însă inconfundabilă, în opinia noastră, ea fundamentându‑se pe un interval temporal consistent. Istoria comunităţii germane din România este ea însăşi una deosebit de complexă, fiind alcătuită din experienţele, imaginile şi realizările saşilor transilvăneni – cei mai vechi dintre germanicii din România, alături de şvabii bănăţeni (alăturându‑i în această succintă enumerare şi pe şvabii sătmăreni), ţipţerii maramureşeni, landlerii, grupurile numeroase şi compacte ale germanilor basarabeni, dobrogeni, bucovineni şi, desigur, ale celor din Vechiul Regat. Deşi, în unele lucrări consacrate comunităţii germane, din varii motive, monarhia de Hohenzollern-Sigmaringen este adesea ignorată, se cuvine, credem, repunerea rolului acestei dinastii de origine germană în centrul atenţiei efortului de recuperare ştiinţifică, onestă, subliniind rolul important pe care această monarhie l-a avut în procesul de modernizare a statului român1. Germanii s-au aflat printre comunităţile etnice care s-au manifestat deschis şi pozitiv în favoarea Unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi Crişanei cu Regatul Român în 1918.” (din Introducere)

„Adam Michnik, cunoscutul disident polonez, scria următoarele: „ca să înțelegi istoria Poloniei trebuie să crezi în miracole. Gândiți-vă la următoarea situație: dacă în 1984 ați fi spus că peste cinci ani Polonia o să-și recapete libertatea și indepedența, cu certitudine că asta echivala cu a admite miracolele. Națiunea poloneză catolică și cu frica lui Dumnezeu nu avea totuși prea mare încredere în acest miracol. La urma urmelor, care dintre noi, cei care lucram pe vremea aceea la „Gazeta Wyborcza”, își imagina pe vremea aceea că foarte curând vom ajunge să lucrăm pentru un cotidian important, respectat atât în Polonia, cât și în întreaga lume?” Așezată între Germania și Uniunea Sovietică, două puteri cu declarate intenţii revizioniste faţă de frontierele sale – recunoscute internaţional în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919–1920) – Polonia a dezvoltat între 1918–1935 sub conducerea atentă şi autoritară a mareşalului Józef Piłsudski, și ulterior, a președintelui Ignacy Mościcki, o politică externă de sine stătătoare. În cursul secolului al XIX-lea, odată cu maturizarea şi afirmarea conştiinţei naţionale, prin intermediul culturii şi al Bisericii romano-catolice, polonezii şi-au manifestat intenţiile şi au acţionat pentru refacerea statului declanşând o serie de insurecţii (1863–1864) şi revolte reprimate în mod foarte sângeros de către trupele ruse.” - (din Introducere)

„Cercetările noastre asupra instituţiei proxeniei în spaţiul pontic au început să prindă contur în perioada când lucram, ca bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, la Universitatea din Trier asupra unui proiect intitulat Legăturile Sciţiei şi Sciţiei Minor cu alte regiuni ale lumii greceşti şi romane (până în secolul al III-lea p. Chr.). Dacă o atare temă formulată ca schiţă de proiect părea cât se poate de credibilă şi realizabilă într-un interval de timp bine definit, aprofundarea ulterioară a tuturor aspectelor mai importante pe care le implica avea să se dovedească o misiune aproape imposibilă chiar şi pentru cineva pus în situaţia de a-şi depăşi limitele în permanenţă. Ca atare, o viziune mai pragmatică din postura celui ajuns in medias res, dublată de îndrumarea înţeleaptă a unui savant şi a unui om de prestigiul lui Heinz Heinen, triplată poate de inspiraţia ’bunului daimon’, ne-au permis regândirea temei iniţiale în conformitate cu trei direcţii importante de cercetare.” din Cuvânt înainte

„Membrii familiei Flondor au fost direct legați prin viața, activitățile și rolurile politice și sociale pe care și le‑au asumat la un moment dat de evoluția Bucovinei. Din aceste considerente, am optat pentru prezentarea contextuală a personalităților aparținătoare familiei Flondor, în detrimentul dezvoltării exhaustive a vieții acesteia. Acest tip de abordare reprezintă de fapt cheia prezentei lucrări.

Familia Flondor reprezintă una dintre cele mai importante familii românești din Bucovinei Istorice. Flondorii și‑au pus o amprentă incontestabilă și inconfundabilă asupra spațiului public, social, cultural și administrativ din Bucovina, Iancu cavaler de Flondor având un rol deosebit în Unirea Bucovinei cu Regatul Român, Tudor fiind un apreciat compozitor1, Șerban un politician rasat, baronul Nicolae (Nicu Flondor) deputat și primar al municipiului Cernăuți în trei rânduri2, iar Gheorghe ultimul rezident regal al ținutului Suceava3. Strâns legat de destinul Bucovinei, destinul Flondorilor a fost și el unul puternic marcat de evoluția evenimentelor politice care au definit, configurat și determinat evoluția provinciei în ansamblul ei.” din Introducere