„Despre cetatea medievală și premodernă a Timișoarei nu avem prea multe informații, acestea provenind din izvoare documentare, scrieri istoriografice sau din documente iconografice executate într-o manieră care pune la îndoială veridicitatea reprezentărilor. Informațiile ajunse până la noi sunt legate de evenimente politico-militare sau sunt sumare relatări ale unor călători străini care au vizitat orașul, mai cu seamă în secolul XVII. Izvoarele cartografice vin să completeze paleta de informații, însă planurile sunt de la sfârșitul stăpânirii otomane (începând din ultima treime a secolului XVII). Ele au fost confirmate de săpăturile arheologice, care au oferit informații noi ce contribuie la reconstituirea istoriei cetății.” (din „Cuvânt înainte”)

Deschidem în istoria Dobrogei veacurilor XV -XIX o temă nouă, mai puţin cunoscută, aceea a evoluţiei fortificaţiilor otomane. Analiza problematicii localizării cetăţilor şi fortificaţiilor realizate de otomani pe teritoriul Dobrogei ne-a permis, în ultimii ani, o amplă documentare, având ca principal obiectiv aprofundarea bibliografiei, cercetarea arheologică, studierea şi interpretarea izvoarelor istorice, incluzând şi surse cartografice. Astfel, prin proiectul Cartografia cetăţilor medievale dispărute, am valorificat într‑un întreg datele obţinute, pe parcursul mai multor decenii, în urma cercetărilor arheologice, a izvoarelor istorice descoperite recent şi a celor în care sunt descrise sau apar informaţii despre cetăţile şi fortificaţiile otomane din Dobrogea. Descoperirea unor planuri şi prospecte, aflate în arhivele de la Kiev şi Moscova, permite o analiză amplă a trecutului cetăţilor otomane situate de-a lungul frontierei dunărene, istoricii şi nu numai având acum la îndemână surse care arată, printre altele, mult mai clar evoluţia fortificaţiilor otomane de la Hârşova, Măcin, Isaccea, Tulcea, Babadag, Constanţa şi Mangalia. Pe parcursul derulării proiectului, am apelat la tehnicile moderne utilizate în cartografie, prin folosirea intensă a investigaţiilor non-invazive, care implică fotografii aeriene, prospecţiuni geomagnetice, georadar, rezistivitate electrică sau studiul imaginilor satelitare. (din „Introducere”)

„În colecțiile Muzeului de Istorie Națională din București se află un obiect neobișnuit (nr. inv. 121.543). Este vorba despre toarta unui vas pentru depozitare având o ștampilă cu cartușul lui Ramses al II-lea, unul dintre rarele exemplare cunoscute în afara Egiptului. Piesa a aparținut colecției private a inginerului Ion Mititelu și a fost donată Institutului de Arheologie din București. Ulterior a fost transferată, în anul 1976 la Muzeul Național de Istorie din București și inclusă într-o colecție mai mare care cuprinde 163 de tampile de amfore. Locul inițial de descoperire al acestei piese este necunoscut.” (Abstract for AN EGYPTIAN JAR STAMPED WITH THE CARTOUCHE OF RAMSES II IN BUCHAREST, Vasilica Lungu)

După instalarea Cortinei de Fier şi intrarea celor două ţări în sfera de influenţă a Moscovei, relaţiile româno‑polone nu s-au mai bucurat niciodată de un statut privilegiat, ci au avut un caracter formal. Ele s-au restrâns la un schimb de vizite între liderii celor două ţări, iar după „Declaraţia din Aprilie” 1964, ele au fost tot mai reci. Fiind depozitara Tratatului de la Varşovia şi având o legătură strânsă cu Uniunea Sovietică, partea polonă privea cu neîncredere nota discordantă a Bucureştiului în interiorul Blocului socialist. Pe parcursul destinderii, ambele ţări şi-au orientat politica externă către Vest şi organizaţii internaţionale occidentale, pentru a obţine credite, cu scopul de a‑şi îmbunătăţi producţia industrială. Iniţial, politica aceasta a fost un adevărat succes pentru ambele ţări, însă limitele sale au fost imediat resimţite, odată cu izbucnirea primei crizei energetice din anul 1973. În cazul României, efectele acesteia n-au fost prea puternice, dependenţa sa nefiind aşa mare de creditele occidentale. În cel al Poloniei, situaţia era diferită, nevoia sa de împrumuturi crescând îngrijorător. (din „Introducere”)