„Volumul Magistri et alumni, amore scribendi. Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan este un omagiu adus profesorului băimărean, atât prin evocări, cât și prin studii științifice, elaborate de prieteni, colaboratori, oameni de litere din întreaga lume. Contributorilor care au participat și la publicarea volumului precedent (26) – Confluențe lingvistice și filologice. Omagiu profesorului Nicolae Felecan la împlinirea a 70 de ani –, li s-au alăturat, pentru a celebra, prin mijlocirea cuvântului, cei 75 de ani de viață ai sus-numitului dascăl, și alți filologi din țară și din străinătate. Printre cele 55 de personalități care au onorat invitația de colaborare la prezentul volum, se numără profesori și cercetători străini – Bertie Neethling (Africa de Sud), Ephraim Nissan (Anglia), Milan Harvalík (Cehia), Pierre-Henri Billy, Marcienne Martin, Michel A. Rateau (Franța), Enzo Caffarelli, Alfonso Germani, Alda Rossebastiano (Italia), Leo Loveday, Maho Kitamura (Japonia), Yolanda Guillermina Lopez Franco (Mexic), Sergey Goryaev (Rusia), Emili Casanova (Spania), Tamás Farkas, János N. Fodor (Ungaria) – și români, din majoritatea centrelor universitare și din institutele de cercetare ale Academiei Române: Ion Buzași (Alba Iulia), Ioan Dănilă (Bacău), Teodor Ardelean, Alina Bugheșiu, Daiana Felecan, Oliviu Felecan, Gheorghe Glodeanu, Mihaela Munteanu Siserman, Rodica Țurcanu (Baia Mare), Iulia Barbu-Comaromi, Gh. Chivu, Ioana Costa, Liviu Franga, Mariana Franga, Margareta Manu Magda, Iulia Mărgărit, Adrian Rezeanu, Adriana Stoichițoiu Ichim, Ioana Vintilă-Rădulescu (București), Dumitru Loșonți, G. G. Neamțu, Ștefan Oltean, Ilie Rad, Sabin Siserman (Cluj-Napoca), Teodor Oancă, Silvia Pitiriciu (Craiova), Traian Diaconescu, Daniela Butnaru, Alexandru Gafton, Mihaela Paraschiv (Iași), Ștefan Găitănaru (Pitești), Lazăr Avram (Ploiești), Sigrid Haldenwang (Sibiu), Adina Chirilă, Sergiu Drincu, Vasile Frățilă, Ionel Funeriu, Simona Goicu-Cealmof, Dan Negrescu (Timișoara).” (din „Cuvânt-înainte”)

„Dacă ar fi să spunem că profesia de bibliotecar a fost un subiect puțin abordat de cercetătorii care consideră că istoria este fundația morală și profesională a activităților noastre zilnice, nu am avea dreptate. Cu toate acestea este foarte adevărat că nu s-a scris încă nicio operă care să poarte titlul „Istoria bibliotecarului”.

Societatea zilelor noastre este încărcată de foarte multe contradicții. Mulți cred că ei nu sunt credincioși (fiind chiar mândri de acest lucru), iar după aceea se închină evlavioși când apare vreo celebritate (dar nu celebris!) – la fel cum se închină și în fața opincilor sau a testiculelor lui Bryan în filmul lui Monty Python, și oferă sume exorbitante de bani pentru niște șorturi – să sperăm, spălate – ale vreunui sportiv faimos. Bibliotecarul este văzut și el în mai multe feluri: își face treaba de zi cu zi umilit, văzând că cei care vând rezultatul muncii lui sunt de multe ori niște persoane atât de înguste că nici nu-și dau seama că de fapt sunt hoți. Printre aceștia sunt amicii decidenților din jurul bibliotecilor, mascați în experți, în timp ce pur și simplu copiază ideile bibliotecarilor – dar ei sunt cei întrebați, cei căutați. Și tot printre ei sunt și marile companii IT, care cred că ei vând doar metodologia, deși ceea ce vând ei, e doar treaba de zi cu zi a bibliotecarului. Unde este contradicția? Pe de o parte acel adânc dispreț față de el la nivel social și politic, dar și din partea intelectualilor și cercetătorilor înrăiți, pe de altă parte admirația lor, despre care nici nu se știe că este de fapt dedicată bibliotecarului însuși. Eroul serialului Bibliotecarii este chiar Bibliotecarul, iar unul dintre personajele principale ale romanului Numele Trandafirului de Umberto Eco este, din nou, însuși Bibliotecarul.” (din „Câteva gânduri despre bibliotecari”)

„Despre cetatea medievală și premodernă a Timișoarei nu avem prea multe informații, acestea provenind din izvoare documentare, scrieri istoriografice sau din documente iconografice executate într-o manieră care pune la îndoială veridicitatea reprezentărilor. Informațiile ajunse până la noi sunt legate de evenimente politico-militare sau sunt sumare relatări ale unor călători străini care au vizitat orașul, mai cu seamă în secolul XVII. Izvoarele cartografice vin să completeze paleta de informații, însă planurile sunt de la sfârșitul stăpânirii otomane (începând din ultima treime a secolului XVII). Ele au fost confirmate de săpăturile arheologice, care au oferit informații noi ce contribuie la reconstituirea istoriei cetății.” (din „Cuvânt înainte”)