„Despre cetatea medievală și premodernă a Timișoarei nu avem prea multe informații, acestea provenind din izvoare documentare, scrieri istoriografice sau din documente iconografice executate într-o manieră care pune la îndoială veridicitatea reprezentărilor. Informațiile ajunse până la noi sunt legate de evenimente politico-militare sau sunt sumare relatări ale unor călători străini care au vizitat orașul, mai cu seamă în secolul XVII. Izvoarele cartografice vin să completeze paleta de informații, însă planurile sunt de la sfârșitul stăpânirii otomane (începând din ultima treime a secolului XVII). Ele au fost confirmate de săpăturile arheologice, care au oferit informații noi ce contribuie la reconstituirea istoriei cetății.” (din „Cuvânt înainte”)

„Cartea este un model de tratare a unei vechi instituţii din Țara de Sus a Moldovei, până la ocuparea Bucovinei de către Habsburgi, în 1775. Perioada tratată cuprinde deceniile de final ale Evului Mediu şi aproape două secole din Epoca Modernă.” (Ioan-Aurel Pop)

„Vornicii de Câmpulung (Moldovenesc) au avut de îndeplinit un rol deosebit la fruntariile de vest ale Țării Moldovei. Din sursele istorice cercetate, reiese că aceştia erau răspunzători de paza hotarelor Moldovei. Tot ei au trebuit să întreţină relaţii politico-diplomatice şi economice bune cu juzii-primari din oraşul Bistriţa, pentru ca schimburile şi tranzacţiile economice dintre Transilvania şi Moldova să fie fructuoase şi lipsite de impedimente. Tot în sarcina vornicilor figura urmărirea, prinderea şi pedepsirea hoţilor care au activat la hotarul dintre Moldova şi Transilvania. Nu în ultimul rând, vornicii de Câmpulung, pentru a îndeplini atribuţiile cu care au fost investiţi de către domnie, au avut în subordinea lor un aparat administrativ complex, format din vameşi, namestnici, vatamani de sat, dieci, oameni buni şi bătrâni etc.” (din „Introducere”)

A avea sau a fi? Istoria este, în toată complexitatea registrelor sale, înfăptuită de cele mai multe ori de eroi necunoscuţi, împinşi în malaxorul destinului de entităţi oscilante între a fi autoritatea şi a avea autoritatea, determinate de interesele primare de a fi şi a avea. Or, dincolo de registrul relaţiilor interumane, acest aspect a fost transferat şi în cel al raporturilor dintre entităţile statale, politice sau juridice, iar scena internaţională a perioadei interbelice şi postbelice ne demonstrează acest binom inseparabil.

Într‑o călătorie pe mare, discretă, a Regelui Carol al II‑lea pe tărâmul turc, cu o lună înainte de declanşarea Războiului Mondial, acesta avea să fie întâmpinat de către İsmet İnönü – succesorul lui Mustafa Kemal (Atatürk) – la Palatul Dolmabahçe, în inima fostului Imperiu. În timpul întrevederii, între amabilităţi şi discuţii diplomatice, cei doi au zăbovit multă vreme în faţa hărţii Europei. Au încercat să înţeleagă în ce fel, dacă, când şi cum, noul război putea să le afecteze destinele. Erau de acord să amâne decizii decisive şi să evite pe cât posibil acţiunile Germaniei şi Uniunii Sovietice în regiune.

İ. İnonü, convins că România nu mai poate fi salvată din calea războiului, dorea să vadă cu orice preţ conflictul departe de frontierele şi de apele sale, iar pe sovietici cât mai departe de Strâmtori. Liderul turc, convins că Germania va ajunge în Balcani, încerca să îi convingă pe români să se apropie de sovietici. La rândul său, monarhul român, cu o intenţie similară, îi încredinţa Turciei mandatul de a media discuţiile cu sovieticii privind soarta Basarabiei într‑un eventual război. (din „Introducere”)