Instaurarea comunismului după 6 martie 1945 și apoi sovietizarea și comunizarea țării au dus la generalizarea și menținerea terorii și, în mod dramatic pentru uniți, la interzicerea Bisericii Greco‑Catolice prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 impus de comuniști la ordinul lui Stalin, după modelul Ucrainei care a avut aceeași soartă cu doi ani înainte; or, tocmai abuzurile regimului au dat un sens particular rezistenței greco‑catolicilor din țară și din exil în raport cu sistemul totalitar.

De fapt, trebuie spus de la început că întregul cler greco‑catolic a avut de fiecare dată un singur deziderat, acela de a lupta pentru Biserica în Suferință și de a pleda pentru repunerea ei în drepturi, iar episcopii martiri au murit pentru a‑și apăra credința și Biserica, însă cererea de restituire a drepturilor Bisericii Greco‑Catolice a însemnat inclusiv contestarea legislației comuniste prin care s‑a decis interzicerea Bisericii Unite (și nu desființarea, întrucât canonic ea a continuat să existe), reclamarea încălcării libertăților confesionale și opoziția față de prigoana declanșată de instituțiile regimului comunist, ceea ce semnifică faptul că a fost contestat implicit regimul, metodele, instrumentele și instituțiile ororii „roșii”. Episcopul Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba‑Iulia și Făgăraș, a respins regimul instalat fraudulos, încă din aprilie 1948, printr‑un discurs virulent împotriva „adevărului” oficial, printr‑o ripostă din august același an la adresa „organelor reprezentative ale forței statului”, printr‑o predică din septembrie în care a criticat Legea Învățământului care suprima școlile confesionale; la toate acestea adăugându‑se ultima scrisoare, din 18 octombrie 1948, adresată Nunțiului Apostolic din România, în care a vorbit despre „persecuția violentă și generală” a organelor administrative ale Statului, a Siguranței Generale și a Partidului Comunist. (din „Introducere”)

„A rămas destul de puţin cunoscută evoluţia locuirii medievale timpurii din partea românească a Banatului, cu presupuse schimbări intervenite în decursul vremii, alături de eventuale tendinţe și aspecte specifice. În lipsa altor surse la îndemână, fără îndoială că noi contribuţii sunt de așteptat din partea arheologiei. În ultimele trei decenii, rolul decisiv a revenit săpăturilor preventive, într-o măsură sau alta fiind investigate și în acest spaţiu noi situri, din păcate cu rezultate doar semnalate, cazul celor mai multe dintre ele. Cel de la Giarmata–Baraj a fost identificat în anul 2011 pe traseul Autostrăzii Timișoara–Lugoj, urmând la scurt timp cercetarea arheologică preventivă, susţinută de un colectiv al Institutului de Arheologie și Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca.” (din „Cuvânt-înainte”)